Trei decenii printre scrisori

De mai bine de 34 de ani membrii familiei Constantin au dus pe u­me­rii lor geanta crăpată de timp și de ploi, dol­dora de scrisori a unui poștaș. Tan­ti Marica a fost al doilea me­sager din familie, după ce soțul aceste­ia s-a îm­bol­năvit.

Ea a încetat să mai livreze să­tenilor corespondența în 2004, du­pă 19 ani în care se trezea î­na­intea co­coșilor din ogradă ca să ai­bă timp să pregătească mîncare celor pa­tru co­pii și soțului și să se îngrijeas­că de gos­podărie, iar la opt dimineața să poa­­tă lua ulițele la picior. Acum fi­ul ei este cel care străbate străzile pră­fu­­i­te ale comunei Todireni, trecînd din ca­să în casă pentru a duce vești de la cei dragi sau cîte o factură.

„Mă uit că mai vine feciorașul pe la mine seara tîrziu după ce termină de împărțit tot și-i mai zic să aibă gri­jă, să se ferească. Dar după asta îmi a­duc aminte că eu eram femeie și tot a­șa mergeam, cu geanta plină de bani, pe toate ulițele și nu mi-a fost frică nici măcar o dată”. Nici nu ar fi avut timp să-i fie frică pentru că bătea sub tălpi comuna zilnic, fără bicicletă sau trăsură, pentru că oricum trebuia să in­tre aproape la fiecare casă.

Amintiri de pe fundul genții

„Cînd ajungeam la capătul satului și era septembrie sau noiembrie, în­tuneric și noroaie pe dealurile unde mai erau case, duceam și ultima scri­soare sau ziar și parcă deja eram a­ca­să. Nici nu știu cum eram în stare să merg atît. Tinerețea!” Oftează apoi și își îngustează ochii încercînd să-și ză­reas­că anii de odinioară, în timp ce pe chip îi apare un zîmbet ce arată că în­ce­pe să-și amintească ceva. Zîmbetul i se lărgește tot mai tare pe măsură ce gîndurile i se pun în ordine. „Ehe, de săr­bători aveam așa un braț de scri­sori și felicitări”, și întinde brațele a­ră­tînd cît de multe plicuri avea de împărțit. „Mă gîndeam cînd le împart eu pe astea, că numai să le pun în or­dine dura cîteva ore”. Dar femeia mi­că și energică nu a lăsat niciodată vre­un răvaș pe fundul genții mari de pie­le. Nu îi stătea în fire deși uneori își do­rea să o poată face.

„Mi-am făcut activitatea”, spune a­ceasta în timp ce duce mîinile, bă­trî­nește, la capul care îi este acoperit de o broboadă cu flori roșii și albastre, le­gată la ceafă cu un singur nod, după mo­da gospodinelor. „Eu sînt o fe­me­ie care le-a îndurat pe toate ca să fie bi­ne pentru toată lumea, dar cum ai da, cum ai face tot nu poți să-i mul­țumești pe toți”, zice ridicînd din u­meri, apoi scoate un oftat adînc și dă cu mîna parcă alungînd un țînțar. „Am fost înjurată pe la porți că ziceau că dau pensiile la cine vreau. Na, așa e lu­mea, nu știau că nu e după mine. Ori­cum, eu mi-am făcut meseria co­rect. Poate prea corect că le puneam pe toate la suflet ca să fie toată lumea mul­țumită”. A făcut mereu meseria de poștaș cu drag. Îi plăcea să stea în aer liber, să vorbească cu oamenii, să le afle păsurile și nu regretă nici o clipă cei 19 ani în care a fost purtător de vești. Îi mai regretă poate doar di­mi­neața sau în zilele urîte, cînd vreo durere de spate o mai necăjește.

Andrei MIHAI