Onoarea unei generații frînte

Am zîmbit azi-dimineață cînd m-am uitat la „viitorul țării”, în oglinda de la baie. Neras, cu părul vîlvoi, cu cear­căne pînă la colțul gurii și cu ochii bul­bucați ca două cepe, viitorul ăsta nu arată prea bine.

La 23 de ani, pot să estimez cu destulă siguranță, din sur­se sigure, că n-am să fiu eu cel care va schimba cursul țării, indiferent de doc­trina propagată de școala românească de-acum 15 ani. Dar nici nu-i judec. Am făcut primii pași în învățămînt mult prea aproape de comunism ca să am pretenția la o altfel de gîndire.

Privind în spate, văd anii unei e­fer­vescențe, ai unui entuziasm care a­­mesteca „Tineret, mîndria țării” cu „Ge­nerația ’89, primii vlăstari ai de­mo­crației”. Și mă amuz cînd îmi a­min­tesc de seriozitatea cu care ascultam discursurile învățătoarelor și ale di­rec­torilor, care rosteau răspicat, cu glas de stejar și influențe de fag, cum voi fi unul dintre „stîlpii de­mo­cra­ției” noii Românii. Astăzi, însă, nu mi-a mai rămas decît dispreț pentru ma­mu­tul feudal numit școala româ­neas­că. Un mamut care timp de 15 ani n-a vrut de nici o culoare să-și ia locul în mu­zeul amintirilor noastre și să cedeze șta­fe­ta unei democrații șubrede, care se coa­ce de mai bine de 20 de ani. O de­mocrație șubredă, dar de 1000 de ori mai bună!

Trebuie să admitem și că „Generația ’89” a șchiopătat, chiar dacă nici sta­tul nu a încurajat dezvoltarea tineri­lor. Dar mai avem timp să schimbăm ce­va. Ține de noi ca aceia care pășesc a­cum în sălile de clase pentru prima oa­­ră să nu se uite în oglindă peste 20 de ani și să se-amuze de cine știe ce pro­misiuni. De aceea vrem să transmitem un mesaj celor care cred că au voie să le ia dreptul la educație celor mici, să îi o­­blige pe ei să meargă la școli de mî­na a doua sau pe părinți să se credi­te­ze pe viață ca să îi dea la privați. Dom­nii mei, noi ne-am deșteptat și vă ur­mă­rim. De pe străzi, din piețe, din spa­te­le cal­culatoarelor sau de peste gra­ni­ță, o să facem ce n-ați fost voi în stare a­cum 20 de ani. O să ne ținem de pro­mi­suni.

Cătălin HOPULELE