Dascălul care numără pe notele din portativ

Domnul profesor stă la catedră, în picioare și în loc de arătător, ține în mînă o vioară. Pe masă se odihnesc o trompetă și două fluiere pe care acesta le încearcă din cînd în cînd. În spatele său zac mîzgîlite cîteva note muzicale pe un portativ neterminat.

Aceasta a devenit casa domnului profesor Ioan Enciu încă de prin anii ’80 și a decorat-o, treptat, cu toate instrumentele de fanfară și taraf.

În jurul său, adunați ca la serbare, stau elevii săi care au în față nu cărți, ci foi cu partituri. Este în încăpere un zumzăit ca într-o zi proaspătă de pri­mă­vară, dar la un semn al „dirijorului” se lasă tăcerea. „Un’, doi/ Un’, doi!” și prin­tr-o fluturare de arcuș, fiecare elev în­cepe să își spună poezia pe note mu­zi­­cale.

Primul cîntec din codru

Vorbește cu blîndețe despre toți co­­piii pe care i-a crescut în camera mi­că tapetată cu fotografii. S-a împăcat de mult cu titlul de „primul profesor” al ce­lor pentru care taraful de la Pa­la­tul Copiilor din Botoșani a însemnat un bilet spre marile orchestre. Îi ține de mînă cînd fac primii pași ca mai a­poi să îi lase să alerge pe propriul drum. „Am avut copii foarte talentați, pe care nu a trebuit decît să îi șlefuiesc, așa cum e Anton, care cîntă extraordinar la fluier. Uite-l, acolo era la un spectacol un­de a luat locul I”, povestește pro­feso­rul arătînd cu privirea spre o fo­to­grafie de pe perete prinsă în pioneze. Anton îi amintește de el cînd a început să cînte. A primit primul fluier de la ta­tăl său și „în seara aceea nici nu am pu­tut dormi de fericire. Am mers a doua zi cu oițele la păscut și pînă s-a lăsat a­murgul am învățat o melodie, așa, de ca­pul meu. Atunci am început să fiu autodidact”.

I-a rămas foarte dragă amintirea me­lodiilor pe care le auzea de la bu­nicul său și se mîndrește că de la el a moș­te­nit dragul de cîntec. „Îmi a­min­tesc că e­ram mititel, aveam vreo cinci, șase ani și bunicul îmi cînta «Bul­găraș de gheață rece»; îmi puteam da seama de pe atunci că voi face același lucru și eu mai tîrziu”, po­ves­teș­te bătrînul în­do­ind colțurile unei cărți vechi. Și asta a fă­cut. A luat în mînă, pe rînd, vioara, trom­peta, trom­bonul, clarinetul, man­do­­lina, a rupt și cîteva coarde de țam­bal și și-a realizat visul.

Domnul Enciu are o expresie par­că sculptată în ceară, domoală și calmă. Vorbește rar, adulmecînd cuvintele și are obiceiul de a folosi pildele ca să se facă înțeles. Poartă o barbă albă îngrijită și dă vina, rîzînd, pe copiii care au fost obraznici pentru că „mi-au albit părul”. Cu toate că au fost unii care s-au răzvrătit, profesorul și-a păstrat rolul de dascăl și „cu multă răbdare, am re­ușit să îi redresez”, recunoaște acesta. Dar a preferat să îi învețe pe toți de la zero, să numere pe note mu­zi­­cale și să citească de pe portativ, să nu interpreteze doar după ureche. Pentru că „așa cum zice chinezul, mie dacă îmi dai pește, voi reuși să mă hrănesc o lună, două, trei; dar dacă mă înveți să pescuiesc, voi fi sătul toată viața”. Și domnul Ioan Enciu a de­venit cu timpul un foarte bun „pescar”.

Cristina BABII