Geneza inconștienței

Era singur, desculț și dezgolit. A­bia afla ce însemna răceala care-i bi­ciuia pielea, descoperea foamea, dure­rea vînătăilor care se transformau gra­dual în pete gălbui pe pielea scofîlcită care mai ieri strălucea în soarele cald al grădinii.

Omul a păcătuit, a fost aruncat din E­den și a învățat să judece. A des­co­pe­rit pe rînd, frica, furia, ura și suferința, ca într-un lanț gros ale cărui zale i-au tre­zit în palme beșicile roadelor mun­ci­te. Și a crescut. A crescut în ochii lui și ai Creatorului cînd a reușit să se bu­cure de recoltele muncite și cînd pomii fer­tili ai grădinii deveniseră o amintire im­perceptibilă. Dar furia izgonirii i s-a în­tipărit de-a pururi în pînza spiritului său ca o culoare vîscoasă pe textura tra­tată cu ulei de in. Oamenii au în­vă­țat greu și-au fost puțini aceia care au re­ușit în tot acest timp incuantificabil să se reducă la propria existență. Care nu au considerat o datorie civică bă­tu­tul în calorifer, care n-au strigat cînd nu au fost mulțumiți în loc să mun­ceas­că pînă la rană să stingă fitilul ne­mul­țumirilor.

Și probabil că uneori asta a fost sin­gura soluție. Istoria a iertat ne­mul­țu­miții subjugați, năpăstuiții, biciuiții. Dar cu siguranță nu va ierta pe aceia care s-au regăsit în mulțimile de oa­meni ca scuipați din vîltoarea unui u­ra­­gan care i-a propulsat în piețe și le-a scris în palme rime agramate. Aceia care au scandat într-o hoardă fără că­pătîi în care cu greu s-a putut identifica a­ceeași scîrbă în zbiarătele a doi indivizi consecutiv. Probabil că sîntem ro­­dul unui simulacru al democrației scă­pate de sub control. Un soclu fără sta­tuie la baza căruia ar trebui să scrie, gra­vat cu bricege revoluționare, „Fe­ri­ți-vă de cei mulți și proști!”

Alexandra PANAETE