Cu viclenia în vileag

Nu împlinisem șase ani cînd mi-am arătat colții pentru prima dată. Cum în perioada aceea tata mi-a făcut program de scris cîte o oră pe zi, trebuia fără prea multe mîrîituri să renunț la „Baba-oarba” și „Prinselea” cu prie­te­nii mei de peste drum. Așa că, după pri­ma „joacă”, cum numea mîndru ta­ta încercările mele de-al face pe „a”, mi-am dat seama că nu-mi place să stau pe băncuță atît de mult timp fără să alerg după fluturi prin curte. Nu-mi plă­cea și i-am spus. Doar că nu pu­team avea eu pretenții pe atunci, cînd mai erau patru luni și treceam în clasa întîi. Am încercat să fiu con­vin­gă­toa­re, dar nu am reușit.

Îmi duceam lupta a­colo, în curte, sub ochii tuturor. Mă a­șezam pe iarbă și-mi acopeream o­chii viclenește aș­tep­tîn­d-o pe mama, ca­re nu putea să mă vadă necăjită mai mult de zece mi­nu­te. Dacă nu venea, plîngeam. De fapt mă prefăceam. Su­ghi­țam apăsat, de par­că eram răgușită și din cînd în cînd mă tîn­guiam. A­tunci, cu siguranță, a­­pă­rea bunicul ca­re mă lua în bra­țe și mă du­­cea în ba­­lan­­­soa­­rul din li­­vadă, ca să-mi trea­că su­­pă­ra­rea.

Altădată, cînd aveam de rezolvat cîte zece exerciții pentru a doua zi, le rezolvam pe primele cinci, iar pînă să apuc să le termin și pe celelalte, mă lua durerea de cap. Teoretic, pentru că practic așteptam să le dea de capăt ci­ne­va de lîngă mine. Noroc că se ofe­rea cineva să mă ajute mai departe, pî­nă într-o zi, cînd am dat prea mult de înțeles că durerea mea este o pre­fă­că­torie. Trebuia doar să spun că nu-mi con­vine. Dar pentru asta trebuia să știu ce.

Iulia CIUHU