Într-o parcare

Pentru țăranii care s-au mutat la o­raș sau orășenii care s-au aciuat la sa­te nu există nici o diferență de trai. La țară, când cineva își parchează va­­ca pe islazul altuia iese cu claxonări. Se duce omul cu o falcă în cer și una în pământ spre bolidul rumegător și îi a­plică vreo două lovituri, de parcă săr­ma­nul patruped ar fi vinovat de parca­rea neregulamentară. De aici încolo, e­xistă o serie de variante pe care con­ducătorul de bovine le aplică fără re­mușcări.

Scoate din viteze animalul și îl la­să să umble slobod pe parcelele al­to­­ra, înoadă lanțul, astfel ca sărmana bo­vină aflată în parcarea semănată cu iar­bă a altuia, să zacă o zi întreagă cu o­chii în soare și să nu poată să consu­me cît i-ar trebui motorului ca să pro­ducă combustibil cu calciu seara, să aștepte celălalt șofer de patruped și să-l înfrunte într-o muștruluială di­rec­tă, cu înpuns de coarne și mugete de ner­vi.

În orașe, atunci când cineva își pri­ponește bolidul în locul de parcar­e al altui posesor de animal cu su­te de cai putere, se țese un scenariu de groază. „Bovinul” începe să tragă la claxoane până când trezește tot grajdul. Dacă asta nu îl aduce la fața lo­cu­lui pe nesimțitul posesor al monstrului cu roți, există, la fel ca la lo­cu­itorii satelor, mai multe variante. Îi ridici ștergătoarele mașinii, îi aplici cu cheile de la casă un cerc pe pînte­ce sau îi atingi „picioarele” cu un cui numai cît să se audă un oftat. Îi blo­che­zi nesimțitul cu patru roți cu propria-ți mașină, îi lași un bilet pe ochi cu toate înjurăturile pe care le-ai de­pri­ns la mama acasă și bineînțeles, un nu­mă­r de telefon, ca să i le poți spune și „face2face”, până nu i-o mai curăța car­buratorul nici benzina FX de la Rompetrol.

Vedeți, nici o diferență! La fel cum primarul din Popricani care știe el de cînd lumea că șanțul e șanț și trebuie a­coperit doar cu iarbă, nici cel al Ca­pi­talei cu toată echipa lui de primari mai mici n-o să reușească să trântea­s­că o parcare mai bună ca un maidan. De numărul locurilor de parcare, nu­mai de bine, la fel cum vorbești și des­pre defuncți, pentru că dacă au existat vreodată, acum sînt îngropate în ser­ta­rele cu hotărîri de Consiliu Local. De ce atîția nervi, atît de partea ce­lor care populează urbea, cît și a celor ca­re duc vaca de lanț? Că la urma ur­mei, vorba reclamei interzise de la TV, toți sunt „niște țărani”.

Andreea ARCHIP