Dintr-un cartier muncitoresc

În anul al doilea, țin minte că ea lo­cuia cu niște fete de treabă de la Te­ologie, iar eu, perete-n perete. N-o să uit prea curînd cum își petrecea mai mult timp pe hol, în poziție de lotus, căutînd cu Matei în brațe – laptopul – Internet wireless de la zeii Uni­ver­sității „Cuza”, dacă își vor fi fă­cut milă.

Cam la asta se re­zuma adaptabilitatea noastră la teh­no­logia modernă. Aveam ritualuri do­mestice ale cafelei la ibric, cărți despre ca­re nu mai știam care și ale cui sînt, pe rafturile fiecăreia și mer­geam la cursuri. Des. Ba chiar mi-a­mintesc de o dată cînd era supărată pe un Dan și m-a luat pur și simplu de mînă pe scări pînă la Balenă, unde un anume Ursuleț bonom cîn­ta la chitară pe bere. Nu aveam ne­vo­ie de evenimente oficiale pe Face­book. În anul al treilea, am observat că formula a funcționat și am lo­cuit perete în perete la propriu. Sem­nalul era dat de trei bătăi scur­te, cafeaua era mai tare, iar conș­tiin­ciozitatea fără urmă de selectivitate fu înlocuită cu un teanc de ziare, semeț pe masa Anastasiei, la mine în cameră, dispersat pe rafturi, birouri, frigider, patul răvășit și în jurul lui.

Oamenii care pleacă din campusul deceniului ăstuia nutresc o spe­cie bizară de nostalgie pentru hotelurile cișmigii pe care le-au urît cu patimă și vociferări profane trei ani de zile. Pe online sau prin viu grai. Dar asta mai ales din cauza ce­lor cu care au trăit un fel de a do­ua copilărie cvasi-adultă, presărată cu treziri fugare la realitate și le­pă­dări la fel de rapide de religii năs­cute în dimineți tîrzii și nedormite. Anas­tasia lucrează la Chișinău. Zi­lele trecute, am făcut un pustiu de bi­ne să-mi reactivez contul de Fac­book pentru că avea probleme cu e-mailul și nu-mi mai bătuse de prea mult timp in Perete.

Alexandra PANAETE