Din slove de demult uitate

Ani întregi a ținut piept. Pe vînt pustiitor sau ploaie, drapelul a păzit fidel bulevardul Carol I, atîrnat în peretele Școlii Militare. Acum privește cu mîndrie copiii îmbrăcați în straie militare, deși conștient că pe mulți dintre ei nu-i va mai vedea vreodată. Timpul l-a învățat că menținerea libertății nu se face fără sacrificii. El nu citește pagini de ziar. Este doar martorul permanent al faptelor istorice. Datoria față de națiune a înțeles-o încă din 1859.

Gerul este parcă mai puternic ca niciodată, dar ei nici nu-l simt. Cît despre vorbele de curaj ale femeilor secătuite de lacrimi, demult nu mai alină pe nimeni. Cu ironia unui paradox, Iașul e mai viu ca niciodată. Cei trei sute de mii de oameni fugind din calea armelor și-au găsit aici un adăpost.

***

Nici paginile umplute de Iorga și uitate prea ușor în timp și nici trăsurile pline cu cadavrele unor patrioți uciși de tifos înainte să apuce a lupta nu și le vor aminti românii de peste ani așa cum steagul le-a văzut de sus: lipsurile de tot felul au generat molime, intelectualii s-au alăturat forțelor armate, iar noua Românie mică, foarte mică se restrînsese la puțin peste jumătate de Moldovă sub gerul cu zăpezi urieșești. Și nu a contat nimic din toate astea cînd în pericol era națiunea, cînd aveau să rămînă în istorie Mărășești, Mărăști, Oituz. Pentru România de atunci, florile așezate pe morminte, slujble religioase, sicriele și chiar cimitirele au fost prea puține. Pentru noi.

Și cînd te gîndești că azi singura noastră grijă este că șapte miliarde de oameni în lume sînt prea mulți.

Livia RUSU