Serenadă pentru bulevardul ursuz

În Copou, undeva pe lîngă clă­di­rea Academiei Române se aude un scîr­țîit ușor de vioară. Un bărbat mă­run­țel, cu părul încărunțit acoperit de o șapcă neagră, își mișcă leneș de­ge­te­le pe corzile uzate ale unei viori de­za­­cordate. În cutia unde își ține instrumentul stau doar cîteva hîrtii și două corzi de schimb, însă oamenii nu au aruncat pînă acum nici un ban.

Trecătorii măresc pasul cînd trec pe lîngă nea’ Ion Iftimie pentru că le-a in­trat în memorie imaginea lui cîntînd la colț de stradă încît nu își dau seama dacă e real sau face parte din decor. „Eu stau aici pe loc, ca să nu stau de­loc”, spune instrumentistul pe o voce ră­gușită, domoală, schițînd un zîmbet timid. „Ar trebui să mă întrebați de cînd am început să cînt prost, pentru că asta îmi amintesc mai bine. Și am să vă răspund că se întîmplă de un an și ju­mătate, pentru că nu mă mai ajută de­getele. Probabil e și starea su­fle­teas­că de vină. Trebuie să cînt cam do­­­uă ore ca să încep să merg pe fă­ga­șul normal”, se scuză violonistul pu­nînd instrumentul în cutie, îm­pre­u­nîn­du-și mîinile în jurul genunchilor. Are de­ge­tele uscate și crăpate din loc în loc ca fisurile din zidul de care își spriji­nă vioara cînd ia pauză pentru a își su­fla în pumni.

Din cînd în cînd își mai încălzește corzile viorii alături de un prieten ca­re arcuiește acordeonul duminicile, tot prin Copou, dar, fie vară, fie iar­nă, nea’ Ion rămîne devotat cîntecului de stradă.

I-a rămas fidel vioarei de cînd a­vea 15 ani, dar pînă atunci „am co­che­tat puțin cu fanfara, am cîntat la trom­petă, apoi la contrabas și m-am oprit la acordeon pînă am descoperit vioara”. Deasupra lui, la etajul trei, stă­teau băieții șefului de scară care cîntau la acordeon și chitară și după-a­miaza, cînd ajungeau de la școală, „începeam cîte un concert de nu pu­teai sta locului”, își amintește nea’ Ion așezîndu-și mai bine căciula pe cap.

Dinspre Fundație se apropie un tî­­năr care pune un leu în cutie și îl roa­gă pe nea’ Ion să îi cînte o me­lo­die clasică. Își sprijină vioara de u­mă­rul stîng și începe un fragment din „Balada” lui Ciprian Porumbescu, dar corzile mai mult suferă sub atin­ge­­rea degetelor bătătorite ale cîn­tă­re­țu­lui. Acesta se oprește și arată cu o ex­presie de durere pe chip buricele tescuite. Trebuie să aștepte să crească alt strat de piele, dar pentru asta „trebuie să mă opresc din cîntat vreo două luni de zile”. La fel ca prietena sa cu corzi căreia i-a schimbat fața cu una improvizată din tocul ușii.

Cristina BABII