Educație în tușe strîmbe

Diminețile le știm lungi, cu tă­ră­gă­nări plictisite și cearcăne în care se citesc ultimele suporturi de curs și examenul de vineri pe care stoma­cul de student îl frămîntă, parcă, a­ne­voios. Asta dacă ai avut suport de curs, pentru că știi prea bine că nu-i le­ge să-l primești și cititul „de pe pereți” ți-e familiar ca o noapte nedormită.

Dar te motivezi cumva și te a­linți pînă în stația de autobuz, tre­mu­rînd printre țigările altora, cu o gean­tă de foi pe umăr și una plină de vise în minte. Nu se disting, în li­niș­te, decît tusea băbuței coafate porni­te, ca de obicei, în periplu către piață și oftaturile aburinde ale studenților cu priviri mîhnite. Priviri pe care le iau cu ei cînd urcă în autobuz, să le țină de urît în conversațiile ce se nasc de nicăieri, pentru că ne-am în­vă­țat să facem din orice în­gră­mă­dea­lă o dezbatere.

Un nea’ cu salopetă de blugi ci­tește un ziar deja boțit și molfăie sarcastic un titlu cu „Ziua studentului”. Atît îi trebuie filosofiei muritoare de foame ca să înceapă să dea cu bîta părerii în balta de întrebări retorice. „Ce mai vor și ăștia?”… Sprijiniți de cîte-o bară, studenții se foiesc a re­voltă. Ei știu că vor o lege nouă, dar nu știu cum s-o deseneze. Li s-ar pă­r­ea de-ajuns și să rămînă ce e scris de­ja de meșterii în educație, numai să se adauge cuvintele „pe bune” la sfîrșitul fiecărui paragraf cu promisiuni despre practici de specialitate, burse și gratuități nevăzute. Pentru uitucii sus-puși.

Unii se strîmbă la amintiri cu vre­un bac modificat prea des, alții se gîndesc deja că n-o să vadă nici la fa­cultate evaluări obiective și n-o să poată ciripi în fața nimănui. Și toți vor să conteze. Se imaginează vo­tînd conducerea, rostind propuneri, schim­bînd ceva. Doar că autobuzul a venit tîrziu și-acum întîrzie la cursuri, care-s obligatorii și femeia aia cu căciulă înaltă nu mai contenește să facă legea educației între frînele bruș­te și înjurăturile șoferului.

Anca TOMA