Despre cel care doarme în pat cu Ceaușescu

Sînt unii care percep timpul ca pe un fus ce se învîrte doar în bă­tă­tu­ra lor. E adevărat, pe vremea lor era alt­fel, oameni mai cinstiți, în frunte cu el care a lucrat 30 de ani la colectiv. Nu murea de foame, deoarece mereu îi pi­ca cîte ceva în sac la sfîrșit de zi și tot aducea acasă o sticlă cu lapte, o hal­că de carne ori un ou.

Lui, cel care încă mai aprinde la morți o lumînare pen­­tru Ceaușescu, pe atunci îi era bi­ne și blesteamă tot prezentul, toți ti­nerii ăștia nerușinați care fug de munca cîm­pului și pe toți conducătorii, care sînt și vor mai fi.

Doar el știe cel mai bine cum a fost și îi condamnă pe cei care hulesc vechiul regim. De bine de rău îți dă­dea statul de muncă, el a fost harnic, fa­mi­list și credincios. Nu în Du­mne­zeu neapărat, la biserică nu mergea. Dar avea putere de muncă și hămălea toa­tă ziua cu mîndrie. Acum totul e vra­iș­te, pensia e mică, mai are un copil ca­re are la rîndul lui copii și îi vine să în­jure. Tot mai bine era pe timpul lui Ceaușescu, chiar dacă primeai lu­mi­nă, faină, unt și program TV cu por­ția. Azi lumea nu mai știe să tră­ias­că după reguli, cu puțin. „De asta s-au stricat treburile în România, de prea bine. Li s-a năzărit la unii că vor de­mocrație, în special la orășeni și au făcut Revoluție. Rușine să le fie. Da­că mai trăia Ceaușescu și conducea în con­tinuare, țara noastră nu mai avea nicio datorie”.

Unii nu se leapădă nici de tabloul conducătorului, pe care îl țin în casă, eventual lîngă icoana împăiată cu bu­su­ioc. Noi, restul, sîntem ratați din naștere. Niște proști. Nu facem nici cît o ceapă degerată în fața lor. Și ce da­că avem facultăți, și ce dacă sîntem la locul nostru și cîștigăm bani cinstiți. Știu ei mai bine cum e cu prezentul.

Tot ei au făcut mai mare brînză la via­ța lor și au dres. Și îți povestesc des­pre ei pînă îți vine rău, pînă în­țe­le­gi că niciodată nu o să se urce scroa­fa în răchită. Ei, martirii prezentului în care trăiesc cu ură, nu au ieșit în stradă la Re­voluție, nu au mărșăluit cu flori în mînă după moartea dictato­rului și nu au plîns morții îm­puș­ca­ți în numele li­bertății. Nu au făcut ni­mic din toate acestea deoarece le era bi­ne și nu le păsa că altora le era rău. Dar ei nu sunt egoiști, nici nostalgici, ei sunt doar deștepți fără carte, cins­tiți fără motiv și condamnați fără ju­de­cată. Ei, care au mîncat un mălai de calitate atunci, vor mai multe drep­turi acum decît un tînăr care abia și-a întemeiat o familie și trăiește din mi­ni­mul pe eco­no­mie. Iar fusul se în­vîr­te în curțile lor pînă intră în pă­mînt, nu vor să știe cum se perindă lu­mea și dincolo de poartă. Noroc de răbdarea noastră, a celor care îi mai ascultă. Nu știm însă dacă din respect pentru vîrstă, din fri­că de ocară ori din milă.

Paula SCÎNTEIANU