Visul meu de Elena

M-am îndrăgostit! Nimic nu e mai frumos ca primii fluturași din sto­mac, roșeața din obraji și pri­mul pahar de vin ciocnit pentru noi. E o relație la distanță, m-am obisnuit deja cu ideea. Ne despart trei ore într-un avion low cost și multe spe­ranțe. La început, m-a amețit, fă­cîn­du-mă să urc vreo mie de trepte din Tur­nul Eiffel.

Ne-am trezit la o cafea tare, chiar înainte ca obrajii să-i fie udați de o ploaie de vara la final de septembrie. S-a luminat la față repede, imediat ce soarele i-a cu­rățat stră­zi­le și le-a umplut cu lu­mină, de parcă se făcuse din nou di­mineață.

O plimbare pe Sena, într-o sea­ră cu aer tare și muzică de „vie en rose”, cîțiva pași obosiți printre ar­tiș­tii puși pe făcut bani din Mont­mar­tre, un popas la Sacré Coeur, cît să ronțăim dintr-o ba­ghe­tă și să cumpăram un suvenir, unul singur. Așa m-am îndrăgostit de Paris fără vreo speranță, ca într-un film nebun. Au trecut cîteva ore de cînd am ajuns acasă și aș pleca din nou fă­ră ezitare. Așa că acum îi scriu o scri­soare, cît să mă primească îna­poi cu aceeași frumusețe, fără să-l prind că mă înșeală cu alți turiști în­flă­cărați care îi cumpără brelo­cu­rile sub forma de turnulețe, îi bea vinul și apoi leșina pe băncile-șez­long de la Grădina Tuilleries. Dacă-l prind, jur că nu mai gust nici o clătită cu cio­colată din Piața Con­corde în viața mea.

Am lăsat Louvre și am luat-o hai-hui pe străzi, fără să mai vreau să bifez vreun monument. M-am dat în vînt după magazinele de pe Champs Élysées și am băut cafea cam la fiecare bistro, cît să mă țină pi­cioarele să merg mai departe. Ca să simt ce simte și el, îndrăgostitul Paris, cu adevărat, m-am aventurat pînă la „piusse”, piața de vechituri din Porte Montreuil. Acolo am gă­­sit abia frumoasele amintiri din ca­sele franceze, porțelanuri și rîș­ni­țe de piper, discuri și cărți fără va­loare la un euro, pantofi noi, schim­bați după primul capriciu al mo­dei, miros de kebab și hoți de buzunare, nu neapărat români, dar și români. Mi-am golit buzunarele de mă­run­țis ca să cumpăr dulciuri pen­tru acasă, am redescoperit plă­ce­rea de a rosti un alungit „merci” și am ig­no­rat ultima rîcă romano-franceza. Și știu că de îndată ce altcineva va gusta Parisul, el îi va răspunde cu o îmbrățișare. Îl iert doar pentru că mi-a făcut viața mai frumoasă pentru totdeauna.

Andreea ARCHIP