Nu seamănă cu bunica

Săptămîna trecută, România a ajuns în finala europeană la tenis fe­minin de masă, a jucat și a pierdut împotriva Olandei, măcar pe hîr­tie. Înfrîngerea nu au deplîns-o mulți pentru că echipa noastră a arătat o poftă de joc fantastică iar fetele au jucat foarte bine. Drept dovadă că, din cele trei meciuri (am pierdut cu 3-0) doar unul singur l-am pier­dut clar, iar în celălalte două am fost și la o servă distanță de victorie.

Însă putem să ne întrebăm alt­ce­va. Cu cine am jucat cu ade­vă­rat pe 12 octombrie? Pentru Olanda au evoluat două chinezoaice, dintre care una care se află pe locul 25 mondial, și o rusoaică, toate natura­­lizate. De fapt, în echipă aveau o singură jucătoare din Olanda, care trebuia să joace partida a patra sau a cincea, dacă fetele noastre ar fi împins atît de mult întîlnirea.

Aceasă problema a naturali­ză­­r­ii bîntuie acum sportul la nivel mon­dial. La început, oamenii au fost indignați de ideea că existe echipe de fotbal (de club) din Spa­nia sau din Anglia fără nici un spa­niol și, respectiv, fără nici un eng­lez în lot, nu doar pe teren. A­cum însă, echipele naționale, de la atletism pînă la curling, adoptă ju­cători buni din țări care fie îi ig­no­ră, fie au alți jucători de valoare pe care îi folosesc. Și se ajunge la si­tuații precum cea a echipei O­landei de tenis de masă feminin.

Cei care aderă la această idee in­vocă fenomene precum socie­tă­ți­le cosmopolite, globalizarea și im­­por­tanța existenței unor cam­pi­­o­nate cu adevărat competitive, nu doar a monopolului unei singu­­re țări. Se pare însă că orgoliul na­țional rămîne invocat doar pe la noi, prin vechile povești cu dacii. Iar mai nou, pînă și selecționata de fotbal a Franței a naturalizat un ju­cător, și presiunile cresc ca Vic­tor Pițurcă, an­tre­norul echipei noa­­stre națio­na­le, să ia aceleași mă­suri.

Însă ziua în care va trebuie să strigăm „Allez Roumanie” din tri­­bune ca să ne înțeleagă ju­că­to­rii, o să fie ziua în care mulți suporteri o să-nchine steagul.

Cătălin HOPULELE