Pe urme de Salam

Cred că nici la liceu nu intrasem încă și deja eram sfătuit din toate părțile s-o fac cît mai repede. Unii îmi spuneau chiar nici să nu mai stau după facultate, s-o las naibii și să-mi văd de drum, că oricum nu mă ajută cu nimic, oricum așa am să fac mult mai mulți bani decît cu toate di­plo­mele din lume la un loc. Și ce con­tea­ză, spuneau, dacă fac ce-mi place cînd, la sfîrșitul lunii, primesc un a­mă­rît de salariu de 12 milioane și bo­nuri de masă. N-avea să conteze nici fap­tul că cel mai probabil aș fi cules căpșuni, aș fi șters parbrize în vreo in­tersecție din Milano sau fundul vre­unui bătrîn care m-ar fi strigat „Jo­se” sau „Ianoș” și le-ar fi zis ve­ci­nilor că sînt din Lituania. Toate as­tea n-aveau cum să mă deranjeze cînd aș fi primit, la fiecare 30 de zi­le, 1.000 de euro „cheș”.

Nu știu dacă e drept să mi se pară lași sau comozi cei care pleacă pentru un cîștig mai rapid sau ipocriți cei care se plîng că nu se schimbă ni­mic în țara asta cu biletul de autocar de Spania în buzunarul din spate de la blugi; dar cu siguranță-s mulți ca­re o fac doar pentru că au fost în­doc­trinați și intoxicați de mici cu i­de­ea că „afară e mai bine” și „aici nu se poate” și nici măcar n-au stat să în­cerce.

Și mai trist e că, deși am făcut cu toții mișto de țăranul plecat în Spa­nia (găsiți clipul pe YouTube) care se laudă prietenilor de acasă cu noul lui Audi „aseis”, sînt convins că pe mulți români, deși nu re­cu­nosc, i-a inspirat acel filmuleț spre o viață mai bună, cu ten mai bronzat, pă­mînt mai iberic sub unghii și te­le­no­vele mai sincere.

Ioan STOLERU