Nu face premiul cît berbecul

Domnul Huluba are 73 de ani. La început nu prea îi surîdea această acti­vitate, chiar judeca oamenii care fă­ceau asta. I se părea o pierdere de vre­me.„Ceva în care investești fără să primești nimic înapoi nu e tocmai ren­tabil”, argumentează el lucid chiar și a­cum, la zece ani de zile de cînd a înce­put să joace la loto.

S-a apucat pentru că îi murise soția, ca să aibă un motiv pentru care să iasă mai des din casă. Neavînd copii sau altceva care să-i ocupe timpul, nu prea îl trăgea inima să facă mai nimic. Dar a-nvățat că ieșind din casă des, mai uită. „M-am apucat să recitesc biblioteca, fix ca un adolescent”, își amintește el cu un zîmbet cald. „Televizorul mă plictisește teribil, nu mă prea uit eu la prostii dintr-astea”.

Și-a făcut și un prieten, pe Valen­tin. Acesta din urmă juca doar ca s-o enerveze pe nevastă-sa, care ura orice activitate care implica hazardul. Vreo 4 ani au mers împreună să cumpere bilete. Era amuzant. Mixau variantele de joc în funcție de inspirația de moment. „Ca să joci aceeași variantă mereu, trebuie să fii tîmpit și chiar să crezi c-o să cîștigi”, a spus el serios, ca și cînd loteria nu ar oferi nimănui nici un premiu. Duminica mai jucau șah, iar uneori mergeau toți trei la teatru. Acum 6 ani de zile a murit și Valentin. „I-a plăcut cam mult viața”, îmi măr­turisește secretos domnul Huluba, ca un doctor care pune un diagnostic fără să-i facă prea mare plăcere.

Banii i-ar dona

De cînd nu mai este Valentin soția lui mai joacă uneori, cînd i se face dor de el. „Eu nu știu cum joacă ea, că nici televizorul nu-l deschide duminica să vadă extragerile. Mai mult cumpără bilete decît joacă, la fel ca și mine, ca să mai treacă timpul.” Dar e veselă așa, i se pare hazliu. „E ca un copil care învîrte de volanul de la mașină cînd nici nu-s cheile-n contact, doar pentru că așa face tata”, rîde domnul Huluba.

Cea mai autentică amintire, de cînd joacă, a fost cînd într-o dimineață din martie, acum vreo trei ani, a intrat să-și ia bilet iar vînzătoarea, care-l cunoș­tea – fiind client fidel, iar ea lucrînd de mult timp la agenția de car­tier – i-a urat la mulți ani și i-a dăruit un berbec de argint, un medalion. I-ar fi plăcut să mi-l arate, dar e-acasă.

Nu s-a gîndit nici o secundă ce ar face dac-ar cîștiga premiul cel mare. Nu pentru asta joacă și nu îi place să pună problema în felul ăsta. Pentru el, este o activitate fără finalitate, fără un scop anume. Banii i-ar dona. Ca să aibă motiv să joace-n continuare, nu de alta.

Livia RUSU