Biletul cu șase peceți

Pentru unii oameni toată viața lor este o loterie. Își joacă la noroc cinstea, dragostea sau onoarea. Ion Dancu nu și-a vîndut niciodată la loto decît banii și nu a cîștigat nici măcar o firimutură din cît a pariat. Cu toate acestea, e într-o cursă continuă de aproape 25 de ani cu norocul și încă speră să îl bată, să fie mai rapid ca el și să pună mîna pe premiu. Cum și l-a făcut deja duș­man, nu mai crede în ajutorul lui, de asta nu pune niciodată numere la nimereală și nici nu le alege din castronelul albastru plin cu monezi numerotate, așa cum fac ceilalți jucători din loterie. Încercuiește cu precizie șase cifre pe biletul 5/40 și, cu mișcări grăbite, scoate banii din portofel. A dat puțin acum, „doar cinci lei, față de milioanele pe care le jucam înainte săptămînal”, își amintește bătrînul.

Norocul se arată o dată la 23 de ani

Ține minte și acum combinația care i-a adus singura oară cîștig de cînd joacă, acum doi ani și o reproduce cu cea mai mare ușurință, ca pe o lecție învățată pentru un examen greu. Nici nu ar avea cum să o uite, „fiecare număr are semni­fi­cația lui, e special. Nu am pus ni­ciodată nu­me­re la nimereală. Spre exemplu, am pus acolo numărul zilei de naștere a copilului meu și îl scriu mereu“, explică el în timp ce își bea grăbit cafeaua pe jumătate vărsată la automat.

Își fixează ochelarii pe nas și bate nerăbdător cu degetele pe masă în timp ce povestește despre motivul pentru care s-a apucat să joace la loto acum mai bine de două decenii. „Aveam nevoie de bani, altfel nu m-aș fi băgat în așa ceva”, se justifică jucătorul.

Chiar dacă nu poate fi considerat un cîștigător, Ion Dancu dă o fugă la loterie aproape în fiecare dumi­nică. În Armată, acolo unde a lucrat toată viața, a învățat că aproape totul este calcul strategic. Singura strategie pe care o adoptă atunci cînd com­­pletează un bilet loto este să apese cît mai tare vîrful pixului pe hîrtie, poate așa i se va întipări noro­cului în minte și combinația lui.

Cu toate acestea, nu dă vina pe sistem, cum ar face-o alții, dar ad­mi­te că „dacă tot sistemul este corupt, e posibil să fie și acesta”. Agită ulti­mele picături de cafea din pahar, le dă pe gît, își aranjează șapca pe cap și lasă ochelarii să cadă pe piept, suspendați într-un șnur subțire. Înainte să iasă pe ușă se răzgîndește și parcă-parcă lasă totuși toată vina să cadă pe sistem. „Dacă aveți impresia că totul este corupt, cumpărați un bilet și veți vedea că nu cîștigați”, spune în timp ce trage ușa după el. Poate că a vrut doar să se pună bine cu norocul și nu avea țap ispășitor.

Cristina BABII