Condamnat la viață veșnică

Îmi place să mă trezesc cînd soa­re­le joacă demult pe cer și să mai stau cel puțin o oră în pat, fără ca să des­chid ochii prea tare, astfel încît i­ma­ginile să semene foarte cu mult cu cele colorate din vis, de care abia m-am despărțit. Îmi place cînd fac o glumă bună și prietenii mei se țin cu o mînă de burtă, iar cu cealaltă arată spre mine, care le-am provocat valul de rîs de neoprit. Iar cînd sîntem toți îm­preună, rîdem și mai mult de de­fec­tele fiecăruia dintre noi, pe care le cunoaștem ca pe cele cinci degete de la o mînă, și nimeni nu se supără.

Primăvara ador să fac coronițe din păpădii, așa cum făceam cînd eram mai mică, și să am mîinile murdare de polen. Iar mama să se uite la mine, cu mîinile înfipte în șolduri și cu pri­vi­rea aia care spune „tu cîți ani ai?!”. Și cînd nu ne vedem mult timp și ne întîlnim într-un loc public, o gară sau o piață, unde e multă lume, îmi place s-o strîng în brațe tare-tare și să strig că mi-a fost dor de ea și de toți cei de-acasă. Ea, de obicei, se sinchi­seș­te un pic de toată lumea care se uită la noi, dar să simt cum se bucură pe sub gene.

Cînd iarba e cea mai verde, îmi pla­ce să stau întinsă în ea și să nu-mi pese că mi se murdăresc blugii și nu se mai ia, doar să mă uit mijit în sus. Ce­rul să nu fie curat, ci să aibă nori albi și smotociți, care seamănă ba cu un iepure, ba cu un fotoliu vechi din casa bunicii mele. Și bunica, pe ea o iubesc cel mai mult cînd se coace pri­ma căpșună din grădina ei, pe care o aduce în casă cu grijă și o împarte. Mai demult o tăia în două, acum o taie în trei, cîte-o bucată pentru toți ne­poții pe care-i are.

Cînd merg cu autobuzul, mă las un pic pe spate, atît cît să nu observe ceilalți călători, ca să simt că eu am pus frîna de la semafor. Iar cînd co­bor, fac pasul mare, parcă plutesc și zîm­besc în sinea mea cînd știu că-mi stă părul frumos, iar cîteva priviri s-au rătăcit prin el.

Și, cînd le am pe toate astea, nici nu-mi pasă de ceea ce mă așteaptă dincolo.

Anastasia CONDRUC