Scene la Bellu. Noaptea

La Nichita Stănescu e agitație mare. Și un pic mai sus, la Eminescu. În mare, spectatorii sunt împărțiți în două „clase”. Sînt cei care vin pioși, cu priviri de cunoscători pe lîngă mor­minte – ăștia-s atît de puțini încît ies în evidență ca lumînările de pe lîngă cripte. Și-apoi sînt curioșii, ne­pă­sătorii, cei care nu au avut nimic mai bun de făcut în cluburi, pe la te­ra­se, în sîmbăta asta cu „Noapte albă a muzeelor”. Au zis că e nostim, e „cool”, e „fun” să vii noaptea în ci­mi­­tir, la Bellu, să te plimbi printre mor­minte. E prima oară cînd cimtirul Bellu, plin de locuri de veci pe care stau scrise nume sonore, face parte din circuitul ăsta de noapte al mu­zee­lor și nu cred că se aștepta cineva chiar să dea pe afară de atîta agitație. Dar iată că se întîmplă. A dat buzna pes­te români regretul și respectul față de marii artiști dispăruți.

Dar e ciudat, aproape că te apucă și rușinea. De fapt, nu aproape, chiar te apucă. De undeva de lîngă statuia și crucea autorului „Celui mai iubit din­tre pămînteni” se aude o voce pi­ți­­gă­iată cum exclamă „Iete-l și pe Ma­rin Pre­dea!”. Vreo cinci liceeni lu­­mi­nea­ză cu iPhone-ul mormintele, hli­zin­du­-se și adresîndu-și cîte un „nebunule!”, ca de o șotie a naibii de co­mi­că. Iar ceva mai încolo,  pe lîngă un ca­vou, deși stă mare, pe o pancartă nu­mele celui care a „botezat” aleea asta din cimitir, un domnișor, atîrnat de ju­mă­tatea lui cu un aer foarte oro­p­sit, ci­tește: „Aleea Bogdan Pe­tri­cea­nu Haș­deu. Istoric… Așa de tare mă in­te­re­sea­ză!”. Și trece mai departe, în chi­co­telile fetei care pare atît de în­cîn­ta­tă de glumă de zici că a ieșit din­tr-un război și n-a mai rîs di­nain­te de bombardamente. „Umorul la tineri a ajuns într-o stare de­plo­ra­bilă”, gîn­desc cu su­perioritate și dau să pășesc, printre lu­mî­nărele așezate de orga­ni­­zatorii nop­­ții în cimitir de-a lun­gul aleii prin­ci­pa­le.

În capăt, zarvă mare. Zici că se dau mici și bere. E o expoziție de desene de la școli cu clasele I-VIII. Mă uit atent. Linii mîzgîlite, nimic deo­sebit. Îmi place să cred că eram mai bun la desen de-atîta în școala ge­­nerală. ”E clar, și desenul s-a dus nai­bii”, mă trezesc că spun.

Oameni. E muzică veselă în jur. Pe un dric decapotabil cîțiva tinerei – cu aerul unor organizatori serioși – au pus un laptop și, după cum sună melodiile, mai au puțin și adaugă În play­list un Gabriel Dorobanțu. „Gabriel Dorobanțu… Rămîne un mister cum de a avut atîta succes”. Ci­­neva mi-a spus cîndva că el și bom­ba atomică ar fi printre cele mai mari greșeli ale omenirii. Glumea. „Sau se referea de fapt la Michael Bolton?”.

În capela cu candelabrul imens lu­minat mai ceva ca la nuntă, loc unde de obicei se depune defunctul, în­conjurat de coroane și atitudini for­țat îndurerate, e plin de mușterii. Un gru­puleț compact format din mamă, co­pii mici, bunic și eventual tată (sau frate) trag de bebeluși pe lîngă altar să fa­că din mînă la aparatul foto. Cei mici nu înțeleg ce vrea fe­meia, nu se con­formează. Afară um­bre­le nopții joa­că feste. Un tată aran­jea­ză în fața capelei, pe trepte, un bebeluș în ple­dul din cărucior și pentru o clipă tresari. Tatăl ți-apare de fapt un gropar, aplecat peste un sicriu depus la capelă, sau o rudă care dă un sărut mor­tului, de rămas bun. Apoi se aud rîsete multe în jur.  

Înapoi în capelă. Pe jilțul preotului, un ins cu o burtă bine scoasă în evi­dență de un tricou mulat îi co­man­dă fetei care îl însoțește să-l pozeze așa, în sictir. Leșinat. Cu un aer regal. și atunci îmi dau seama: „Va posta pe Facebook, sînt sigur!”. Va pune un album: „Eu la cimtir, noaptea”, ami­cii vor da „Like” și vor rîde de asta. O va face și nu e nimeni aici, printre cruci, care să-l oprească.

Andrei UDIȘTEANU