Pe urme de poveste – Sfînta Scriitură

La ediția din 2008 a Pre­mii­lor Clubului Român de Presă am participat cu trei reportaje, publicate în „Opinia”, în 2007 – ultimul an de facultate. Reci­tin­du-le cu prilejul acestui supliment, mă cuprinde un ciudat sen­timent de înduioșare față de re­porter: cîtă naivitate, cîtă stîn­gă­cie și, mai ales, cît curaj! Vor­besc despre inocența unui reportaj scris la persoana I, ceva ce as­tăzi nu aș mai face decît în si­tu­a­ții excepționale. Despre stîn­gă­cia ală­turării cuvintelor, despre pa­ti­ma adjectivului, despre fas­ci­na­ția incontrolabilă pentru me­ta­fo­ră, comparație, antiteză și pa­ra­dox. Mai presus decît orice, în­să, despre acel curaj, astăzi tran­s­format în calcul strategic și premeditare, de a scrie despre su­biec­te în care cu greu aș identifica, acum, miza jurnalistică: ex­pe­ri­ența Erasmus, Ziua Națio­na­lă a României sau „groaznica cri­mă” săvîrșită de niște studenți din Ia­și.

Juriul, format din Luca Ni­cu­­lescu și Lucian Avra­mes­cu, mi-a acordat Marele Premiu pen­tru reportaj de presă scrisă „pentru stilul literar”. Altfel spus, pentru ceea ce jurnaliștii nu­mesc, cu mo­destie, „sfînta scriitură”: acea dră­cească aplecare spre analiză, in­terpretare, observație și suprapu­nere a realității cu propria sensibilitate, cu felul tău intim de a per­cepe lumea.

Premiul în sine nu m-a smin­tit în nici un fel. Marele trofeu al gazetarului este, în cele din ur­mă, Cititorul. Orgoliul semnă­tu­rii se transformă, cu timpul, în res­ponsabilitate și respect profund față de această supraființă, în imaginația și în conștiința căreia încerci, la nesfîrșit, să pătrunzi prin cu­vînt. Dincolo de zîm­be­tele subțiri pe care le pot provoca, primele re­portaje, scrise la 20 de ani, dez­văluie și prevestesc nu atît Jur­nalistul care vei deveni, cît Omul în care te vei transforma și la care vei „munci” pînă în ultima clipă.

Dana BALAN-BÂLU