Pe urme de poveste – O studenție de 16 pagini

Covrigii ne-au ținut de foame și am adunat monedele cît să ajungă de o cafea (pe vremea mea costa doar un leu). Ne-am lăsat unii pe alții să creștem, ne-am certat pînă în ultimul moment, dar criticile unui singur om ne-au așezat pe fiecare exact unde ne-a fost locul. Am trecut de la a scrie „unde ar­de” (rubrica cu petreceri focoase de pe pagina 16) de la cantina uni­versității, la mers pe jos de la șosea pînă la Mînăstirea Ta­na­cu, la căutat iubirea la rubrica ma­trimoniale sau încercînd să aflu, de la psiholog, ce se întîmplă cînd te îndrăgostești de un profesor, pentru drăguța pagină Incognito.

Ne-am îmbătat cu toții cu mi­ra­jul „reportajului”, sperînd ca în toată viața să nu fim nevoiți să pu­nem degetele pe tastatură pentru o știre, cu toate că paginile 2-3 de actualitate le-am umplut cu mai mulți nervi decît ar fi încăput într-o sală de brokeraj. M-am su­părat pe Mircea Dinescu cînd mi-a spus că el nu scrie pentru pa­gina 13, de parcă cifra asta neno­ro­cită nu i-ar fi respectat la fel sem­nătura, mi-a crescut inima cînd CTP îmi spunea după muncă de lămurire „scriu, băi fată” și le-am mulțumit tuturor celor care m-au surprins trimițîndu-mi texte de vi­nerea. Tuturor ne era îngrozitor de frică să venim la ședințele de mier­curea și ne închipuiam cum ar fi dacă și la „Dilema Veche” s-ar fi întîmplat la fel, iar domnul Va­silescu i-ar fi aruncat un dojenitor „Nu ți-a ieșit textul săptămîna asta” Iaromirei Popovici. Dar am învățat așa să ne privim în ochi și după ce dragul de Bogdănilă um­plea luni dimineață, cu ochii cîr­pi­ți de somn, cutiile de la universități cu reviste.

Studenția mea a avut 16 pagini pe care le-am umplut firesc cu prietenii frumoase, chipuri dragi, co­lorînd un album întreg de amin­tiri. Și cînd primesc acum revista la redacție mă bucur că și studenția altora apare săptămînal, de 400 de numere încoace.

Andreea ARCHIP