Pe urme de poveste – Jurămîntul de la groapă

Am copilărit în blocul cu vanda­ne, cot la cot cu băieții cu ura în su­flet. Îi cunosc pe fiecare în parte ca și cum ar fi frații mei. Am fost martor la multe din poveștile lor, pe u­ne­le le-am trăit împreună.

Azi Buză, Calu, Cap de Cal, Go­goafă, Oa­lă, Maimuță for­mea­ză un grup de tătici muncitori, departe de car­tier, acolo un­de pe vremuri își do­reau să fure sau au furat. În Anglia. Sîn­tem prieteni pe Facebook, unde via­ța lor pare desprinsă dintr-o pe­li­cu­lă liniștită de familie. Vacanțe frumoa­se, haine decente cu ștaif, soții mi­nunate, cine în familie, copii, zîm­be­te fericite de părinte împlinit, al­bu­­me de nuntă în locații englezești de vis. O viață nouă la care au visat, de­par­te de cartier. Din cînd în cînd, cu me­­lancolie, o rememorează postînd cî­te o poză veche din tinerețe, pe cînd nici nu le dăduseră tuleii, de la pe­tre­­ce­rile de revelion din blo­cul gri, cu ca­mere mici și multe șpre­iuri în vitrine. Fețe a­do­les­cen­tine, ge­lu­i­te, casetofoane cu led și pieptul dezvelit de sub că­mă­șile lucioase din talcioc sînt a­min­tirile care îi re­u­nesc azi pe Face­book la o bere virtuală.

Mi-l amintesc și acum pe Go­goa­fă cum a mirosit că vreau să-i dau la ziar și nu mare mi-a fost mirarea să constat cît de mult își doreau să le scriu po­ves­tea. S-au deschis la întîm­plări iar, pe cînd s-au văzut în poză, la te­levizor, m-au sunat cu mîndrie că vor să ci­tească. Eram în bucătăria mi­că de acasă și Gogoafă, frate-su Cap de Cal și alți cîțiva m-au rugat să le ci­tesc ce am scris. Ne-am așe­zat pe sca­­une, ca la film. Ei fu­mau, eu ci­team, ei rîdeau, eu ci­team, ei conti­nu­au povestea și pe alocuri o completau. Ne-am a­min­tit a­tunci de cei ca­re nu mai sînt prin­tre noi. Cei care fu­rînd au pier­dut tot, cei care au mu­rit su­bit răpuși de sabie, de boli in­ex­plicabile. L-am po­me­nit pe An­­drei, un băiat frumos, cu ochi al­­baștri.

În copilărie mergeam împreună la înot. El făcea sărituri, eu viteză. Pes­­te ani, Andrei, fiu de pește și mamă cur­vă, a format un grup compact de guriști în Anglia. A spart multe bancoma­te pînă într-o zi cînd l-au arestat pe taică-su. De fapt, în ziua aia, Andrei a fost pentru a doua oară con­damnat. Părăsit de prieteni, mult prea îndurerat, încercuia cartierul la vo­la­nul unui BMW roșu, decapotabil și pri­vea, ca pentru ultima oară, totul în jur. Ochii i se adînciseră în orbite, se făcuseră tăciune, părul începuse să-i cadă, nici volanul mașinii nu-l mai prin­dea în podul pal­melor, se ajuta me­reu de prietenul din drepta. Într-o lu­nă, Andrei s-a stins de leucemie. La trei luni după ce am scris acest re­por­taj, baieții i-au cărat sicriul. Atunci și-au jurat, la groapă, o alta viață.

Diana ROTARU