Pe urme de poveste – Cum am devenit persona non grata în satul meu

Doamna Maria, vecina mea, a mu­rit furioasă pe mine. Nu m-a iertat niciodată pentru textul din „O­pi­ni­a studențească” și mai ales pentru un cuvînt anume, care a chinuit-o mul­tă vreme: „Cum adică «merge aga­le»?!”. Doamna Maria a aruncat cu piet­re în geam, a venit nop­țile să în­ju­re în curte și a bîntuit-o pe mama multă vreme. Atunci am înțeles – și în­țeles e puțin spus – că nu-i poți tran­sforma pe oamenii de lîngă tine în personaje.

„Oamenii de poveste ai Moldo­vi­ței”, un reportaj scris pentru un su­pli­ment despre satul românesc, în ca­re descriam cîteva dintre cele mai in­teresante și pitorești figuri din satul meu, n-ar fi ajuns niciodată în Mol­do­vița dacă cineva care trecea cu a­fa­ceri prin Iași nu ar fi văzut ziarul, întîmplător. Iar eu nu mi-am imaginat niciodată ce va urma. Co­pii trase la xerox au circulat prin sat și toate „per­sonajele” mele au pri­mit un e­xem­plar în mînă. Peste noapte, de­ve­nisem persona non grata și, dacă m-aș fi nimerit în alt secol, aș fi fost probabil alungată cu pietre.

Șeful de post Duduță, despre ca­re scriam, printre altele, că e un uriaș care se chinuie să încapă în Dacia po­liției, a luat-o pe mama la în­tre­bări. Tot mama n-a mai în­drăz­nit să int­re în gogoșeria din sat, nici să ia pe datorie, iar vecina mea ne ura. Un sat întreg căzuse de acord că „de­făi­ma­sem” Moldovița.

A fost cel mai citit și co­men­tat text al meu. Și cel care m-a fă­cut să înțeleg cît de delicat este să scrii des­pre locul pe care-l iubești cel mai mult pe lumea asta. Dragi oa­meni din Moldovița, sînteți, în conti­nu­a­re, personajele mele preferate.

„Satul răpit de Hayssam”, des­pre aceeași Moldoviță, rămîne unul din­tre cele mai dragi texte mie, pen­tru că atunci am descoperit – du­pă o cri­ză de plîns în redacția „Opiniei” – că pot scrie.

Florentina CIUVERCĂ