Pe urme de poveste – Ce facem noi aici?

Aveam trasă gluga peste cap cît să-mi cuprindă fruntea și jumătate din ochi. Patul de campanie scheu­na metalic, de parcă fiecare arc prins de tija metalică prinsese viață și ur­la ca din gură de șarpe sub greuta­tea sacului de dormit.

„E bine, e bine… las’ că-i bi­ne”, se aude dintr-un colț al cortului vo­cea grea a administratorului de cam­panie. În fața unui ciob de oglin­­dă spartă bărbatul rînjește și lasă să se descopere de sub buzele groase din­ții albi ca spuma lap­te­lui. „E bine aici la noi. E mai bine de­cît în cortul celălalt”, spune hă­hă­ind băr­ba­tul, du­pă care fleoșc, își trîn­teș­te peste față o palmă de colonie ieftină. „Să mi­roase băiatul frumos că cine știe. Noaptea-i lungă, noap­tea-i lungă”.

În fața mea, un televizor mic de campanie stă să-și dea duhul. Prin­dem numai TVR 1, și ăla cu purici, fî­sîind, alb negru cu pete de co­lor. Nu în­țe­legi nimic. Alături, pe masa de campa­nie, o lanternă cu o lumi­nă pu­ternică de neon lasă să se des­copere jumătatea cealaltă de cort. Cizme, pelerine de ploa­ie, o canapea ruptă și alimente. Sute de pa­che­te de zahăr, făină, orez și scîn­duri, du­­­lapi. Toate laolaltă.

Mă întorc, mă foiesc în sacul de dormit care parcă a început să se în­cingă de la el putere de parcă aș sta dea­supra unui foc de tabără. Cu greu îmi desfac fermoarul de mij­loc și reușesc să-mi scot mîna dreap­tă la aer. Tricoul de pe mine e ud leoarcă. Afară bate un vînt rece și pe­reții de pînză ai cortului se ondu­lea­ză me­­canic și trosnesc pe mu­chii – poc… poc… poc. „Mîine de dimineață ai sa vezi de fapt ce facem noi aici… domnu’ Andrei… «Ce facem noi aici?» O să întrebați mîine pe șefu’. Chiar așa. Ce facem noi aici?”

Se îndepărtează de la oglindă, dîn­­­du-și palme sistematic. „Bine mai mi­­­ros, mă”, închide televizo­rul. „Mai vo­iați să vă uitați?”, îi fac semn din cap că nu, după care în­chide lan­ter­na.

Și se trîntește cît e de mare pe ca­­napeaua ruptă care răsuflă a praf din toți rărunchii. Îl simt în nări, îne­că­cios cum e colbul pe uliță cînd trec va­cile la pășune. „Pentru dum­nea­voas­tră e patul în seara as­ta. Sîn­teți oas­pete. Oaspete… da da… oas­pete”.

Reușesc să-mi scot și a doua mî­nă de sub sacul de dormit. Afară a în­ceput să picure picuri de ploaie mici și obositori.

Lumina de lanternă se des­chi­de brusc. Gelu se ridică în picioa­re. „Ați întors cizmele cu gura-n jos, da? Le-ați întors?” se apleacă pes­te ca­na­pea. Se uită… zîmbește. „Bra­vo… bravo. Știți.. ca să nu intre șo­bolanii în ele la caldură noapteă. Să nu in­tre noaptea…”. Și închide lan­terna.

Afară vîntul biciuiește cortul de armată în care stăm. Alături, alte șa­se corturi mai mari adăpostesc cî­te­va zeci de muncitori care lu­crea­ză zi de zi la construirea caselor sinis­tra­ți­lor. Se mai aude cîte un fîsîit. Un cîi­ne și din întuneric se au­de Ge­lu, de parcă ar fi fost de unul sin­gur într-un beci. „Ce facem noi aici? Hm, auzi întrebare. Ce facem noi aici… Da’ vine șefu’ mîine la Vadu Roș­ca și îi spune. Da… da. Îi spune ce fa­cem noi aici.”

A fost prima mea deplasare, pri­mul reportaj, prima noapte pe­trecută într-un cort militar și prima ciorbă la ceaun, cu felul doi cartofi natur și fi­că­ței de pasăre, meniu împărțit cu muncitorii de la Vadu Roșca.

Andrei CIURCANU