Omul din umbra Bojdeucii din Țicău

Povestitorul vesel și pus pe șotii din Humulești are o istorie mai lungă și mai diferită decît fantasmele ca­re au circulat despre el de-a lungul timpului. N-a fost defel așa vesel cum zice cartea, a fost student, ci­tit, econom și victima nedreptăților socialismului timpuriu. A contribuit la formarea primei Case de Eco­no­mii și cel mai mult i-a plăcut să trăiască în că­suța lui de la marginea Iașului. Și astea le-a rostit bi­o­graful său devotat Constantin Parascan cu prilejul Zilei Porților Deschise de la Bojdeuca lui Ion Creangă din Țicău, care a avut loc joi, 24 martie, de la ora 14.00.

Amfiteatrul tocit din pietre și scî­nduri din fața Bojdeucii s-a um­plut rapid, pînă ca organizatorii de la Prime Iași și Asociația Mai Bine să termine de aranjat decorațiunile handmade. Pe Constantin Parascan doar se­colul și straiele l-au împiedicat să fie prieten la cataramă cu Nică a lui Ștefan Apetrei. Vorbește molcom despre povestitorul hu­mu­leș­tean, rîde cu poftă și se minunează de gloata care s-a strîns într-o zi a­șa frumoasă la muzeu și nu „prin ba­ruri, pe unde umblă de obicei ti­ne­rii”.

A pătruns încet, mergînd pe vîr­furi în universul operei și boj­deu­cii lui Creangă. Și înainte de orice a statuat ca punct de plecare că la micuța casă din Țicău a trăit cel care a fost tradus în mai bine de 50 de limbi ale pămîntului.

Creangă cel adevărat

„Sigur, poate veni altcineva pes­te ani și să spună că Creangă nu a fost cum l-a descris Parascan, ci cu totul altfel. E dreptul lor și nu mă bag, dar un lucru cert era acela că Ion Creangă a fost cel care s-a pe­rin­dat prin toate locurile de care, sigur, ați auzit și voi, și prin ma­ha­la­le, și prin tîrguri, bodegi și prin pre­­oțime”, continuă istoricul, cu pri­virea pierdută undeva în sutele de do­cumente prin care a trecut ca să dea de povestea dreaptă. La 35 de ani, Ion Creangă a fost scos din sluj­ba de diacon de la Mănăstirea Go­lia, pierzîndu-și astfel și calita­tea de învățător, iar atunci, cău­tîn­du-și o casă cu chirie, s-a mu­tat aici, în această căsuță pe ca­re el a bo­tezat-o bojdeucă. „Eu am des­co­perit elemente speciale, alt­ce­va decît se ști­a despre Ion Crean­gă. Mai întîi tre­buie să fac referire la data naș­terii lui. A a­părut o di­ho­nie în 1939 care spunea că Ion Crean­gă s-ar fi născut în 1839 și nu în 1836, cum no­­tează chiar el. Ca să lămurim, da­ta nașterii lui a fost 1 martie 1936.”

Cine nu trăgea în ciori la Golia

Ion Creangă n-a fost un om ve­sel și fericit așa cum îl numește și George Călinescu în monografia sa. Afemeiat mai este numit pentru că ar fi scos un șoarec din sîn Ma­ri­ei Săvucului cînd erau la șe­ză­toare sau pentru că o trăgea de cozi pe Smărăndița Popii.

Dar cea mai mare trăsnaie a fost aceea cu împușcarea ciorilor la Mănăstirea Golia. „Să se jure careva dintre voi că n-a auzit sau ci­tit că Ion Creangă a fost dat a­fară din preoție pentru că împușca ciori. Este un stereotip care a circulat și circulă încă. Eu am cercetat toate documentele, pagină cu pa­gi­nă, de atunci, de la Arhivele Sta­tu­lui, am cercetat toată presa și le-am pus față în față. Este o tîmpenie lan­sată de un cunoscut al lui, chiar du­pă moarte, care a scris și prima bi­o­grafie.”

Acest individ era din cercul so­cialist de la Iași și i se părea că Bi­se­rica și preoțimea trebuie mi­ni­ma­­lizate în rostul lor în viața oa­me­nilor. De aceea a venit cu teorii că diaconul își imagina că ciorile acelea reprezintă preoții îmbrăcați în haine negre, că trăgea și se răz­bu­na trăgînd spre ciori. A fost o in­venție care lui Călinescu i-a plăcut mult și de aceea a dăinuit pînă azi.

A avut un singur copil și, contrar a ce citim prin „Amintiri”, Crean­­gă a fost și el student, la Te­o­logie, în primii ani ai Uni­ver­si­tă­ții „Cuza”, dar n-a terminat. Își instituționalizase biblioteca încă de cînd era un puști la Seminarul de la Socola, scriind ca­ligrafic pe prima pagină a căr­ți­lor pe care le cumpăra cu greu, „Ex libris meis – Această carte a­parține Bibliotecii Ion Creangă” și a locuit pînă în ul­tima clipă a vieții aici, în boj­de­u­că, împreună cu o femeie, pe nume Tinca Vartic.

Poveștile istoricului Parascan mai aveau mult pînă să se termine, cînd cei de la Ansamblul „Doina Carpaților” au coborît zîmbitori pe treptele curții iscînd o horă cu flori roșii în cosițe galbene. Dar nu i-a lăsat să se prindă a dansa, pînă nu le-a zis să ia aminte că-i era da­tor lui Creangă. De asta a coborît la bojdeucă în ’89, cu o lumînare, să-l privegheze și ca să aștepte un semn de la cel căruia i-a dăruit atîția ani de studiu.  Și l-a primit, iar atunci a prins a-i cerne cu nea pe plete. Trebuia să coboare atunci „pentru că, prin faptul că am scris despre el, mi-a oferit o secundă de nemurire.”

Alexandra PANAETE