O golănie parlamentară

Ziua Maghiarilor de Pretutindeni a trezit spiritul naționalist atît pen­tru cei din Ținutul Se­­cuiesc, cît și pentru cei din afara lui. Fie­ca­re a ales să se bucure cum știe mai bine, prin de­cla­rații politice, ma­ni­­festări de stradă sau făcînd de­mersurile ne­ce­sare pentru obținerea ce­tățeniei maghiare. Și pentru ca sărbătoarea să aibă un ecou mai ma­re, s-a adus în dis­cu­ție ideea a­u­to­no­miei. O poveste cu buni și cu răi, cu idealuri pu­ter­­nice, care nu pare a avea final în viitorul a­pro­piat, ci mai degrabă mai multe intrigi, duse dincolo de granițe.

Miercuri, 16 martie, ar trebui să fie o zi rușinoasă nu numai în istoria Par­­lamentului post-comunist al Ro­­mâ­niei, ci și în istoria opoziției. A­cea­sta nu înseamnă că a fost o zi glorioasă pentru coaliția aflată la pu­tere, ci doar că opoziția a recurs la ter­ti­pu­ri și manevre incorecte pentru a mas­ca un eșec politic.

Eșecul era limpede și anticipat: PNL și PSD urmau să piardă votul a­su­pra moțiunii de cenzură introdusă du­pă asumarea răspunderii gu­ver­na­men­­tale pentru modificarea Codului mun­cii. Mai deranjant era însă faptul că mitingul sindical se dovedise un fi­a­sco total: în ciuda scandalului fă­cut la televiziunile mogulești, lide­rii sin­dicali nu au putut aduna în Pia­ța Con­stituției nici măcar 20% din ce pro­miseseră – adică în loc de cei 50.000 de manifestanți care ur­mau să blo­cheze capitala, abia dacă au fost 10.000, cărați cu autocarele din toată ța­ra. Descinderea domnilor Pon­ta și An­tonescu în mulțime nu a fost nici ea un succes, așa că USL nu putea sus­ține că parlamentarii co­a­li­ți­ei aflate la putere au adoptat o lege în dis­prețul maselor de angajați re­vol­tate. Și atunci trebuia găsită o di­ver­si­une pentru ca eșecul să nu se consu­me în prime-time la televizor, ci tîr­ziu în noapte. Strategii USL nu s-au putut gândi la altceva decît la o di­versiune de tip naționalist, prileju­i­tă de cîteva discursuri în­fier­bîn­ta­te ros­tite cu prilejul zilei de 15 martie. Go­lănia intervine însă atunci cînd des­coperi că mult înfieratul me­saj al pre­mierului Viktor Orban nu con­ți­nea nici o provocare, ceea ce se­na­to­rul PNL, Puiu Hașotti, ar fi tre­buit să știe înainte să se re­peadă să re­dac­te­ze o declarație de protest. Si­lit să re­cunoască a doua zi că nu citise do­cu­­­mentul prim ministrului ungar, dom­nul Hașotti a mărturisit că s-a ghi­dat după articolele apărute în pre­să. Or autorii acestor articole, adesea la fel de superficiali ca oamenii po­litici, nu au fost în stare (sau nu au vrut) să va­dă inserțiile poetice din diferitele dis­cursuri rostite de personalitățile mai mult sau mai puțin oficiale la Târ­gu Mureș sau la Miercurea Ciuc. Așa se face că, în viziunea liderilor USL, Parlamentul României ar fi trebuit să pro­­testeze împotriva po­etului pa­șop­tist ungur Petoffi San­­dor, ale cărui ver­suri au fost invocate în luările de cu­vînt din 15 martie – anul acesta ca în toți anii de altfel, adică și în anii în ca­re PSD și apoi PNL au guvernat îm­preună sau cu sprijinul UDMR.

De altfel, calculul cinic al PSD a fost devoalat de europarlamentarul Ioan Mircea Pașcu, care a spus: „re­cu­nosc că s-a încercat împingerea PDL într-o situație în care ar fi pierdut oricum ar fi decis”, pentru că un vot în favoarea rezoluției ar fi afectat re­lațiile cu UDMR, iar un vot îm­po­tri­vă l-ar fi costat în Tran­sil­va­nia. PSD nu ea deci preocupat de soarta Tran­silvaniei și integritatea terito­ri­a­lă a patriei, ci strict de  pu­ne­rea în di­ficultate a partidului de gu­ver­nă­mînt. Abil, PDL a refuzat vo­tul, mai ales că întreruperea pro­ce­du­­rii de vot asupra moțiunii fusese în­­treruptă ne­re­gulamentar de pre­șe­din­­tele Se­na­tu­lui, Mircea Geoană, ceea ce re­pre­zintă o golănie supli­men­tară.

r fi stupid ca aceste golănii po­li­­tice, expresii ale lipsei de idei și prin­­cipii, să inflameze relațiile între ro­mâni și maghiari. Aceste relații nu au fost niciodată perfecte, pentru că moș­tenirea istorică nu le ajută, iar po­liticienii din România și Ungaria au înțeles adesea să le speculeze în mod inconștient și uneori chiar cri­mi­nal. Ele se mențin însă într-un ca­dru acceptabil, iar conflictele între co­munități nu izbucnesc decît dacă sînt stimulate de oamenii politici. Laszlo Tokes este strident, dar nu poa­te schimba granițele României, iar Viktor Orban nu-și poate permi­te să o facă, în calitate de lider po­li­tic responsabil în cadrul UE. De altfel, Ungaria sprijină România în e­for­­turile sale de a fi admisă în spațiul Schengen, semn că una este politica de stat, și cu totul alta retorica po­li­ti­că ocazională. Iar faptul că Ungaria a­cordă cetățenie maghiarilor din Transilvania chiar nu poate fi invocat împotriva Budapestei, atîta vre­me cât și România acordă cetățenia ro­­­mânilor din Republica Moldova.

Cum spuneam, istoria a lăsat o moș­tenire grea în relațiile interetnice din Ardeal. A venit însă vremea să o lăsăm în urmă, chiar dacă se mai aud voci stridente, și să nu lăsăm golanii din politică să reaprindă flacăra ex­tre­mismului naționalist.

Rodica CULCER