Cu inima sub nicovală

Cu greu am convins-o să a­doar­mă. Și-a lăsat capul pe umărul meu în timp ce protesta că ea vrea să mai stea cît mai mult, că dacă închide o­chii, am să dispar. Am mîngîiat-o pe frunte, am așezat-o pe o pernă căl­du­ță și m-am dus lîngă fe­reas­tră. A­fară mirosea a viață și pentru prima oară în ultimele cîteva luni, cerdacul era scăldat într-o ma­re de lu­mină.

În timp ce îmi plimbam ochii de la o stea la alta, ea s-a răsucit în pat. S-a întors cu spatele la fereastră, s-a strîns ca un ghem și a început încet să suspine. Avea din nou un coșmar, cum a avut în fiecare zi din săp­tă­mî­na care tocmai se termina. Astăzi, în­să, părea mai rău ca niciodată. Frun­tea îi era scăldată în transpirație și co­jocul cu care ne înveleam în nopțile fri­guroase era tras pînă în dreptul na­sului, deși afară puteai ieși lăsînd geaca în cuier.

M-am așezat și eu sub cojoc și am luat-o în brațe. Era înghețată și tre­mura din cap pînă în picioare. Cînd am început să o legăn și să îi șop­tesc în ureche, s-a mai calmat și s-a cufundat într-un somn și mai a­dînc, alungînd pentru moment fantasmele din vise.

Nu a mai stat niciodată atît de mult la mine, iar privind-o, puteam să jur că a fost dintotdeauna aici. Mi-a bătut pentru prima dată la usă în urmă cu mai bine de trei luni de zile, împinsă din spate de o vijelie ca­re arunca frunze galbene peste tot. S-a împiedicat slăbită de prag și du­pă ce am prins-o și i-am dat părul alb la o parte de pe frunte, mi-a zîmbit și mi-a șoptit blînd: „Am învins”. A­ce­lași lucru mi l-a spus și astăzi în­a­in­te să o apuce frigurile, păstrîndu-și zîmbetul nevinovat pe buze.

Către dimineață, tremurăturile s-au transformat în spasme și somnul în inconștiență. Am strîns-o la piept și am așteptat. Știam ce va ur­ma. A in­spirat deodată puternic și a­poi, fă­ră zgomot, a dispărut. A ră­mas să o aștept din nou în decembrie, cu aceleași troiene și viscole nă­praz­ni­ce.

Cătălin HOPULELE