Trecutul are miros de zacuscă

Să doarmă în patul meu, cu cear­șafuri de jos, de la spălătorie, în care știu că au mai dormit cîteva sute de studenți înaintea mea. Să stea în C6, ca să-l trezească înjurăturile muncitorilor din C5, care se aud mai tare decît mașinile lor infernale. Să stea și la ultimul etaj, ca, atunci cînd pri­meș­te pachet de 30 de kile de-acasă, o dată pe lună, să fie nevoit să-l urce în cameră cam o oră și să aibă tă­ie­turi pe mîini de la torțile genții de ra­fie. Să aștepte bursa ca pe cea mai ma­re sărbătoare în fiecare lună, iar a­tunci cînd o primește, să mai stea la coadă la cantină, pentru o ciorbă sub­țire. Dar, mai ales, să aibă niște co­legi de cameră nașpa, care nu-și spa­lă vasele și nici șosetele.

Așa ar trebui să fie un rector a­de­vărat, alături de studenții săi, îm­pre­ună cu ei la bine și la rău. Și cei din Biroul Senat – la fel, să-și țină șe­din­țele în sala de lectură de la etajul doi, cînd sub geamuri „cîntă” băieții de la parter.

Dacă am putea, am netezi cu tal­pa unui fier de călcat tot mediul academic, de la rector la restanțieri, să nu ridice nimeni capul mai sus de gar­dul care ne în­con­joară. Să mă­nîn­ce cu toții za­cus­că, cot la cot cu noi și să-și dea ul­ti­mii cinci lei pe-o be­re în Ta­vernă. I-am a­ran­ja pe toți într-o organigramă li­ni­a­ră, în care salariile ar fi egale cu bursele, iar funcțiile în­al­te ar fi doar un mo­tiv de je­nă. I-am în­tin­de pe toți pe un pat al lui Procust și i-am mutila în funcție de standardele noas­tre.

Am crea o societate ideală, iar a­poi, peste vreo jumătate de secol, am face o revoluție, ca să răsturnăm so­ci­alismul de care ne vom fi săturat, dar și ca să avem ce să dezbatem cealaltă jumătate din secolul rămas.

Anastasia CONDRUC