„Discursul regelui” – un „speech” de două ore

Nu sînt nici domnițe îmbrăcate su­mar, nici băieți musculoși ași în ka­­rate. Nici figurile celor mai cu­nos­­cuți actori. Nici măcar nu este vorba despre un bîlbîit, în ciu­da opi­niilor generale. „Dis­cur­sul re­gelui” sau mai degrabă „The King’s Speech” este po­vestea absolut minunată a u­nor sen­timente, cusute într-o cuvertură în nuanțe, nicidecum în culori vii.

Obiș­nuiți să fim împroșcați cu me­sa­je cla­re, conturate grobian, să știm de la în­ceput cine poartă mas­ca nea­­gră, fil­mele care sugerează ne par ușu­rele.

Am văzut „Discursul” la cinema, cînd cei care au dat zeci de lei pe bi­let și ceva mai mulți pe floricele, au venit să rîdă la orice mică glumiță. De fapt, să se hăhăie. Dacă lași la o parte asta, nu poți sub nici o formă să ignori umorul personajelor. Ma­jo­ritatea situațiilor comice sînt pro­vo­cate de replicile spirituale ale pro­fesorului de dicție ale regelui care surprinzător, refuză să se adreseze cu „Maiestatea Voastră”, numindu-l pe George al VI-lea simplu „Ber­tie”. Replicile acide dintre cei doi, fe­lul în care acest simplu profesor reușește să intre în sufletul regelui, aruncîndu-i nediplomat adevărul în față este un fel de cireașă de pe tort. Actorii sînt reali, cadrele maiestu­oa­se, muzica jubilează cu ceva bu­căți din Beethoven. Nu e un film des­pre un rege bîlbîit, ci mai de­gra­bă despre surprinzătoarea prietenie între actorul ratat care repară de­fec­tele de vorbire și un rege complexat de acestea, căruia nu i s-a dat niciodată încredere în el.

Un fel de „prinț și cerșetor” în varianta neexagerată și mai puțin ne­realistă. Și cînd al Doilea Război Mondial era inerent, războiul vor­be­­lor era mult mai periculos. Cum să stea liniștit poporul britanic cînd anunțul că țara va intra în război va fi rostit la radio de un bîlbîit ce le es­te rege. Dar britanicii nu au auzit un mesaj ciobit de vreun defect de vor­bire, doar unul înspăimîntător, care-i anunța că ziua de mîine nu e sigură.

La finalul filmului am regretat doar că am venit la cinema să-l văd. E mai degrabă un film liniștit de vă­zut acasă, cu lumina stinsă și fără cronțănit de floricele. Și cînd toți care au văzut filmul înaintea mea se opreau cu: „nu ți-l povestesc, să-l vezi singură”, eu v-am dezvăluit tot ce se întîmplă, convinsă că filmul are prea puțin legătură cu ce se în­tîmplă în el, cît mai degrabă cu ce simți cînd el se termină.

Andreea ARCHIP