Mailat. Cealaltă continuare

În ziua înmormîntării Gio­va­nnei Reggiani, preotul era preocupat să termine cît mai repede cu slujba de dinainte, „mai puțin importantă”. Fe­meia fusese ucisă lîngă Roma de un țigan român, pe 30 octombrie 2007, iar ziarele și televiziunile din Italia și din România explodaseră. Se ce­rea, la grămadă, pedepsirea vinova­ților și a celor care ar fi putut de­ve­ni vinovați, se coceau legi și se dă­rî­mau cocioabe. Suspectul Romu­lus Mailat era deja după gratii, dar nu mai era vorba despre el, ci des­pre ce reprezenta el.

Poate sînt lucruri mărunte, dar demnitatea și respectul nu erau la înmormîntarea aceea, avea să ob­serve Paola, sora victimei. Familia victimei a încercat să schimbe ceva din toate acestea, să rupă cumva lan­țul răului. Iar asta i-a surprins pe cei mai mulți, care așteptau măcar un strop de ură. Împreună cu ceilalți mem­bri ai Bisericii Valdeze din Florența – acolo unde locuiește -, Paola a hotărît să facă ceva pentru comunitatea de romi din zonă, să în­ceapă măcar un dialog cu ei. „Nu putem construi siguranța unei țări pe răzbunare, nu putem crea în fe­lul ăsta o relație cu niște oameni di­fe­riți de noi. (…) Nu trebuie să distru­gem, trebuie să construim. Și prin vio­len­ță nu se poate construi, o știe ori­ci­ne”, spune Paola Reggiani.

Aici începe povestea Gabri­elei. Femeia locuia într-o baracă plină de șobolani, la marginea Florenței. Pînă ca primăria să introducă pe­dep­se zdravene pentru spălătorii de par­brize, Gabriela cîștiga din asta cîte 20 – 25 de euro pe zi. Banii îi a­jun­geau, spune ea, să-și crească cei doi copii rămași în România.

În noiembrie 2007, Paola Re­ggi­ani și Biserica Valdeză i-au întins o mînă de ajutor: au început să-l spon­sorizeze pe Marcel (11 ani la acea vreme), fiul cel mare al Ga­bri­elei, cu cîte 100 de euro pe lună, astfel încît băiatul să poată merge în continuare la școală. Se poate zi­ce că e un gest simbolic, dar pentru Marcel și pentru mama sa chiar con­tează. Băiatul spune chiar că nu-și poate închipui o viață mai bună.

Paola nu e singura din familie care a ales să aibă o reacție pozitivă după toate cele întîmplate. Ami­ra­lul Giovanni Gumiero (avansat la gra­dul de contraamiral în ianuarie 2008 – n.r.), soțul Giovannei Reggiani, lucrase în România chiar în lunile dinaintea crimei. Își făcuse atunci contacte printre reprezentanții unor organizații de binefacere. Prin in­ter­mediul lor, a adus un grup de copii dintr-un orfelinat românesc în Ita­lia. I-a plimbat prin portul La Spezia, le-a arătat navele.

A strîns apoi fotografiile și po­veș­tile din acea excursie, a făcut din ele un calendar, iar banii rezultați din vînzarea lui i-a trimis în Ro­mâ­nia, să le fie de ajutor copiilor. Fără spectacol, fără declarații de răz­boi.

Vlad ODOBESCU