În cușca îngerilor e pericol de moarte

De cîte ori poate să moară un înger? Pînă dă Domnul așteptînd să dea omul o mînă de ajutor. Așa scrie în „Down Way (Oameni slabi de înger. Ghid de folosire)”, piesa lui Oleg Bogaev, transformată-n spectacol de Radu Afrim. În luna martie, de trei ori îndrumarul acesta va putea fi urmărit din scoartă-n scoartă, pe viu, în cutia cea neagră a Naționalului Ieșean. Odată intrat în Teatrul Cub, te simți ca-n jobenul unui magician. Norii se întind ca fumul printre picioare și vîrtejuri de puf se ridică sub tropăitul de înger neputincios. Adică nu îngerul, ci omul, el e neputincios.

Într-un cub de sticlă se iscă vîr­te­juri de pene. Arată așa, ca o cafenea occidentală, cu vedere spre lu­me. Acolo stau îngerii ghemuiți și se joacă în legea lor. Nu le prea pla­ce să moară, dar n-au încotro. Trag la sorți să decidă care dintre ei o să se prăvălească în fața ma­și­nii. Au o telecomandă cu care des­chid poarta spre cealaltă lume, fiin­dcă o șosea din pustiu poate să du­că îndeobște spre nicăieri, ori spre cer.

Cînd îngerii deschid poar­ta, pot să privească drumul aces­ta, așa cum s-ar uita copiii la te­levizor. Și nu­mai deodată unul din­tre ei își fa­ce vînt și intră cu um­bra în ecranul pe care, pînă adi­nea­uri, se vedea doar o mașină tre­cînd în mare vi­te­ză. Odată căzută umbra de înger pes­te filmul vieții de muritor, ecra­nul se-nchide, iar oamenii din ima­gi­nea mișcătoare apar direct pe sce­nă, acolo unde îngerul i-aș­teap­tă în carne, oase și pene. E rănit. De-acum, ar putea să facă schimb de viață și moarte cu cei coborîți din mașină. Adică omul să salveze și el, măcar o dată, un înger, ca să ara­te că merită să trăiască.

Primii oameni se uită năuciți. De bună seamă că l-au omorît. „E vina ta”. „Ba a ta!”. Se căznesc să miș­­te cadavrul din loc. Dar ca­da­vrul de înger e prea greu pentru pu­terile lor. Ea o să-și taie venele. Nu­mai atunci el o să-și amintească că înc-o iubește. Dar cînd și-au amin­tit unul de altul, au uitat de în­ger. „Nu-i nimic.” O să cadă încă un zburător sub roțile altor oameni cu altă mașină. Doar că nimeni nu are timp pentru salvarea altcuiva.

La Paștele înaripaților

„Viața e ca o balegă pe asfalt. Se usucă repede”, înclină din cap un vorbitor din lumea sovietică. „Nu-i nimic”, gîndesc îngerii. Poa­te că moartea lor nu-i credibilă, de vreme ce oamenii așa de lesne o trec cu vederea. Încep să-și pună car­ne tocată pe cap. Să fie vizibili. Se perindă tot mai însîngerați prin­tre roțile perechilor de oameni.

Mereu coboară din mașină cîte doi, ca din arcă. Dar oamenii nu se a­ting de mortăciuni. „Nu-i nimic”, gîn­desc îngerii. Se vor mișca, s-ara­te că nu-s morți de tot, că salva­rea are un rost. Dar oamenii se vor spe­ria. „Nu-i nimic”. Vor vorbi, pe lim­ba lor, gîngurită, să se audă că-s vii, fără să înspăimînte. Un bătrîn și-o bă­trînă îi recunosc, în sfîrșit. Dar e prea tîrziu. Ei uită ca orice bătrîn, nu din suflet, ci din sclero­ză. Tuturor ce­lorlalți le-a fost lene, sau silă, sau n-au avut timp, sau chef, sau suflet să salveze o creatu­ră de-a Dom­nu­lui. De obicei, creatu­ra aceasta-i pă­zea din invizibil, așa că omul nu și-a bă­tut capul nici s-o re­cu­noas­că, nici ­s-o ajute, păs­trînd „firea lu­­cru­rilor” in­tac­tă: „care-pe-care aju­tă” nu poate fi răs­tur­nat.

Zburătorul fără cap

Ar fi smuls pană cu pană, din ari­pile lor, pînă ar fi devenit cu to­tul chei dacă și-ar fi pus în minte vreo „ghicitură” de soiul lui „mă sal­vează, nu mă salvează”. Dar în­ge­rii n-au minte, așa că sînt fericiți. Ei mor numai așa, fiindcă moar­tea lor e ca o lecitină. Să nu uite omul unde se duce și spre ce se-ndreaptă.

Dacă omul nu-și amin­­tește și tot greșit o apucă, ei pot să mai moară o dată. Și încă o dată și tot așa pînă or nimeri moar­tea cea bună, din care să fie salvați.

Fiindcă o moarte fără salvare nu dovedește nimic, ca o glumă cu fi­nalul uitat. „Oamenii sînt tare na­ivi. Habar n-au că acolo, după o in­ter­secție, poate să-i ia Dracul”. As­ta e vorba Satanei, dar Dum­ne­zeu nu vrea să țină seama de ea. Mă­car că părul i-e roșu, trupul plin, iar lo­gi­ca, limpede ca evidența: „oa­me­nii nu merită să tră­ias­că. Să termi­năm circul ăsta”.

Dom­nul mor­mă­ie ab­sent: „Vom con­tinua”. Îngerii tro­păie fericiți că vor fi iarăși slo­bo­zi­ți în lume, iar printre ei apare – în loc de „cu­prins” pentru îndrumarul toc­mai sfîr­șit – o statuie înaripată și al­bă, dar lipsită de cap. Toți oamenii, Dumnezeu și cu făpturile sale, se pe­rindă prin spatele ei, proptindu-și bărbia de gî­tul din ghips. Numai Satana surîde pro­vocator, ca un fotomodel spriji­nit de-o coloană grecească.

Oana OLARIU