Mortul din podul televiziunii

Pe Zenovia am văzut-o prima da­­tă la înmormîntarea unui vecin, cînd purta basma neagră cu perle pe margini, fustă lungă de lînă și ie spă­lă­cită. Mergea greoi pe lîngă carul cu boi, fără să ridice fața din pămînt. Numai cînd nu mai putea respira din cauza bocitului înțepat se mai oprea cîteva secunde și zîmbea subtil cu­nos­cuților. Apoi iar începea.

Țipa mai tare decît oricine, fără să fie rudă cu mortul, fără să îl fi știut dinainte și fără să îi fi cerut cineva să jelească pe bietul bărbat, abandonat la gară de la vîrsta de șase ani. Dacă cineva își închipuie că Zenovia plîn­gea, se înșală. Văduva scotea niște ic­nete din gîtlej, pe care le continua la­men­tîndu-se cu niște versuri auzite de ea în Oltenia, iar acum le spunea în mod repetat, înțelegîndu-se numai „unde pleci și cui ne laaașiii, bădie dragăăă și ce ne facem noi fără tine, moșuleee”.

Altădată la un praznic de po­me­nire a soției unui coleg de-al fetei sa­le, Zenovia gemea la masă ca încunu­nată cu spini. Cu aceeași fustă as­pră și ie decolorată, se plimba printre ceilalți dintr-un colț într-altul purtînd de data asta basmaua în mîini și șter­gîndu-și ochii sticloși de fiecare dată cînd cineva o saluta. De cîteva ori s-a și oprit din mormăit să mai asculte ce spun mesenii despre defunctă ca mai a­poi să poată lega două strofe cu bo­ci­turi, spuse răgușit și cu mîna la gu­ră. Puteai să juri că cineva de sub ma­să era gîtuit cu lațul.

Azi pe scena de la Căminul Cul­tu­ral din Popești, văduva s-a îm­bră­cat cu fustă albă și ie portocalie. Bas­ma­ua verde o ținea pe umeri, pre­gă­ti­tă să uimească lumea venită la a­le­ge­rea talentelor. Numai că, după ce a început să jelească moartea de acum trei luni a polițistului din sat, sala s-a golit, luminile s-au stins și juriul a strigat „pleacă unde știi, bocești pe la surzi că talent nu ai”.

Iulia CIUHU