Massimo și Mart, într-un Pontiac

Nu știm încă mare lucru despre Massimo și Mart, așa că o să ni-i imaginăm deocamdată gonind îm­pre­ună, doi puștani într-un Pontiac din 1959, și o să lăsăm decorul pentru mai târziu. Nu știm nici de ce Massimo se temea că Mart l-ar urî și acum, la 40 de ani după ultima întîlnire.

A fost vorba de o plecare neanunțată, ceva de genul ăsta. Un­de­va la jumătatea lui octombrie 2010, Mart îl regăsise pe Massimo după cum se obișnuiește în contem­poraneitate, pe Facebook. „Mi-a fost dor de tine, prietene! Trebuie să prindem timpul din urmă”, așa i-a scris atunci Mart pe perete.

Astăzi, Massimo pare o varian­tă de Moș Crăciun, după cum ob­ser­va fiul său cînd îi văzuse poza de profil. Un Moș Crăciun cu zîmbet diabolic, avea să completeze bă­trînul. „Am fost ziarist tot timpul ăs­ta. Mai întîi la Genova și apoi, din 1995, la Roma. M-am pensionat din cauza crizei (au tăiat 84 de oa­meni), dar sînt în continuare consultant. Du­pă ce am avut un atac de cord, mi-au pus două stenturi coronari­e­ne și acum mi-e bine. Copiii sînt la liceu, se descurcă”.

Cînd i-a venit rândul să-și re­zu­me viața în cinci rînduri, Mart a în­ceput prin a menționa că are o bar­că de pescuit industrial în Alaska. „Am făcut în așa fel încît, dacă la început eram plecat mai tot timpul anului, acum lucrez cam șase săp­tă­mîni pe an. Am două garaje pli­ne. Să zicem că hobby-ul meu e să adun motoare și să meșteresc în ga­raj. Am cinci motociclete, șase ma­șini, două camionete și patru cîini. Trăiesc pe 12 acri de pămînt, așa că-mi alerg cîinii din mașinuța de golf. Copiii mei locuiesc în Phoe­nix (Arizona) și amîndoi sînt bine. Sînt mîndru de ei. În momentul ăsta, viața e bună cu mine. P.S.: Am și un vehicul italienesc: o motocicletă Agusta”. Massimo avea să completeze: „Da, dintotdeauna ai fost nebun cu mașinile”.

Să zicem mai departe că Ma­ssi­mo și Mart au condus de nebuni pe autostrăzi, apoi pe drumuri mai mărunte, că soarele obișnuia să lase scântei pe capota lungă a Pon­ti­a­cu­lui și pe spatele crestat al acelei mașini care semăna întrucîtva cu un cal diavolesc și că asfaltul se to­pea sub roți și se ducea în valuri mari, către margine. Cînd prindea un­de­le, radioul împărțea muzica lumii în rock și restul, iar pielea sca­u­ne­lor se lipea de pielea omenească, iar as­ta nu era cea mai neplăcută sen­za­ți­e cu putință. Claxonul scotea un sunet ciudat, un fel de ding-dong, ca un clopot, și oamenii de pe trotuare sau din benzinării întorceau capul mirați, să vadă doi puștani rî­zînd la bordul unei mașini care se lungea și se făcea nevăzută în ace­eași secundă.

Vlad ODOBESCU