Sărbători americane, cu portocale și șosete

Am înghițit astă-noapte, în m­i­ros de coji de portocale și cu o cană de ceai în mînă, vreo patru filme, unul după altul, toate despre Cră­ciun. Pe unele le-am revăzut, pentru că mă apucă, întotdeauna, în­ai­n­te de sărbători, nebunia hollywoodiană. Mă­nînc tot felul de lungmetraje si­ro­poa­se, în alb și roșu, în spi­ritul săr­bă­torilor, clișee mai dulci decît tur­ta dulce, gîdilături ecra­ni­za­te, toate pentru o sărbătoare fabricată tot la te­levizor.

Încă m-am abținut să nu încep înainte de 1 decembrie, nu se ca­de. Dar de acum pînă în Crăciun, mă alerg printre pelicule cu oameni ca­re toată viața au făcut rău și n-au mi­luit săracii, ca să-și revină, prin mi­nu­ne, în Ajunul Crăciunului, și să scoa­tă de la ciorap toată mărini­mia pe care n-au folosit-o cînd era necesar. Devenim toți mai buni și trimi­tem SMS-uri cu cîte 2 euro pen­tru diverse cauze. E ca o stre­chi­e gene­ra­lizată pe care n-o putem stăpîni, ca­re face bulbuci în noi doar în luna de­cembrie, ca o sticlă de Co­­la agitată înainte. Am văzut vecini bă­tîn­du-se pe luminițele de Cră­ciun, ca apoi să-și dea seama că alt­ce­va contează, îndrăgostiți sub brad, moși ca­re jefuiau mall-uri. Po­­vești mai sim­ple de atît nu putea în­chi­pui nici echipa știrilor de la ora cinci.

Mai grav este că și alții fac la fel. Cum trecem de Ziua Na­țio­na­lă care oricum habar n-avem pentru ce se mai ține, pentru demon­stra­ți­i­le mi­litare sau pentru fasolea cu ciolan, ne îmbuibăm cu flo­ri­ce­le­le de ghea­ță de pe ecrane. O in­dus­trie uriașă, se­zonieră, care ne fa­ce să împo­do­bim ca­sa ca pe o sor­covă și să închidem a­poi lumina, ca să nu vină colin­dă­to­rii.

Eu una mă las purtată de nebu­nie ca să fac în ciuda Moșului hi­dos ca­re m-a speriat an de an. Vi-i ami­n­tiți pe Moș Crăciunii cu mas­că și halat roșu în loc de costum? Mi-am dorit întotdeauna unul dră­guț ca la te­le­vizor, că ce-mi punea în punga de cadouri, nici nu avea im­por­tanță. Cîți dintre voi s-au bucurat la parfuma­te­le portocale și pe­re­chi­le de șosete ca de cea mai nouă jucărie teleghidată. Ce bine mai suna „teleghida­tă” în coada ori­că­rei jucării!

Mergeam cu colinda și tare ne mai distram. Ne băteam cu zăpadă și ne supăram pe vecinii care nu des­chi­deau ușa. Acum ne-am mutat Cră­ciunul la mall sau în fața te­le­vi­zo­rului. Trăim iluzia orașului, în­cer­­cînd să ne rescriem copilăria, în­căr­­cîn­du-l cu prea multe amintiri, ca un brad cu prea multe ghirlande.

Andreea ARCHIP