Un vis și o lume

Dacă universul oropsit, lipsit de umanitate, de la Lărgeanca lui Bru­nea-Fox s-ar fi împletit cu uitarea și conflictele din lumea paralelă de la Tichilești, anarhia și instinctul de supravie­țuire al leproșilor dintr-un iezer de la capătul lumii ar fi fost confundate cu dorința de escapadă a românilor de la 1989 de sub dictatura comunistă.

La Tichilești, în ultimul laza­ret din Europa, pe o bucată de pămînt aruncată în mijlocul sălbăticiei co­muniste din România, își duc via­ța zeci de suflete oropsite într-un univers condamnat la singurătate. Co­piii lui Hansen, cum își spun ei adesea, încearcă să-și ducă traiul alimentîndu-l cu amintiri ca­re să îi facă să înțe­lea­gă că boala care îi macină este mai miloasă decît cred. Doar calmantul de zi cu zi și cea­iul din coa­jă de ulm le mai amor­­țesc du­re­rile, însă doar pe cele de su­pra­­față.

Două lumi paralele, cele între sănătoși și spurcați, au totuși un lu­cru în comun: dorința de a fi liberi. În spațiul restrîns al cufărului mor­ții de la Tichilești, cel mai aprig dom­nește peste ceilalți. Intrigile și do­­rin­ța de supremație asupra unui pe­tic de pămînt pătat de moarte se cons­truiesc precum un joc de lego. Cînd Robert Duncan și prietenul său pun la cale o escapadă din la­găr, sînt pedepsiți și supuși din cau­za aspirațiilor mult prea mari față de condițiile impuse de boală. În cele din urmă, în iarna lui ’89 a Ro­­mâniei comuniste, în­fo­metate de libertate, cei doi reu­șesc să sca­pe cu ajutorul băiatului care îi adu­cea pe leproși la Tichilești, îmbarcîndu-i pe un vas către Viena. După ce singurul lor adăpost fusese in­cendiat, cei­lalți leproși au fost hu­liți și alungați că­tre pieire prin fri­gul și ororile unei ierni ne­mi­loase.

Ast­fel, toată lumea lui Ognjen Spahic, redată prin ochii Copiilor lui Han­sen, reușește să rupă barie­ra xenofobă care inhibă gîndirea umaneă în a face deosebirea dintre boala trupului de cea a sufletului, ca un Big Bang în plină ascensiune. El tot ce speră este ca prognoza meteo să spună că diseară nu va mai fi ceață.

Iustina AMBRONO