„În Familie”, varianta NBC

Cine ar putea uita vreodată se­ria­lul acela care se voia a ne învăța pe la 7-8 ani să discernem binele de rău, să înțelegem că nu e bine să fu­măm, mai apoi, cînd am mai cres­cut (și actorii, de altfel) că se­xul premarital e un mare păcat, să nu trecem strada pe roșu, să nu cum­părăm droguri ori să nu dăm pe­treceri cînd părinții sînt plecați în concediu, mai ales pentru că vreu­nul din frații mai mici ne vor da de gol?

„Al șaptelea cer” era te­le­novela protestantă cu iz de oră de di­rigenție ridicată la absolut. Uni­ver­sul familiei în anii ’90 era fun­da­­ția pe care se ridicau toate celelalte concluzii moralizatoare ale fie­cărui episod. 

Ei bine, instituția familiei arată complet altfel în anul 2010. Ori, cel puțin așa e imaginat de cei de la NBC, care au dus conceptul de se­rial „de duminică după-masă” în polul opus. „Parenthood” este po­ves­tea unei familii normale. Dacă pornim de la premisa că „normal” e un termen cu predilecție relativ. Un bu­nic cu probleme serioase de fu­rie, o bunică cu tendințe hippiote, pa­tru copii cu familii de la cea mai ste­reotipică la cea mai dis­func­țio­na­lă.

Sarah Braverman, unul din per­sonajele filmului, ia curajoasa de­cizie de a-și părăsi soțul excesiv de boem, luîndu-și copiii adoles­cen­ți și se mută în orașul natal, în casa părinților, unde începe o viață de la zero. Totul e în regulă, ex­cep­tînd faptul că e ușor labilă emo­țio­nal, începe idile cu foști colegi de li­ceu sau profesori de la școala co­pii­lor săi și are o fiică nevrotică, încercînd mereu să îi intre în gra­ții. Este într-o continuă rivalitate tacită cu doi dintre frații săi cu co­pii și căs­nicii perfecte (cel puțin în aparență) și se integrează cu greu în orice mediu fără să intre într-o si­tuație jenantă. Dincolo de asta, puz­­deria de personaje creează le­gă­tu­ri de familie, dispute infinite de etică, se pierd și se descoperă de pe o zi pe alta.

De apreciat este însă faptul că, spre deosebire de majoritatea serialelor de acest gen care au ca unic scop final acela de a ne reconstrui ego-ul, povestea Bravermanilor este una profund imperfectă. Nici un personaj nu este în definitiv po­zi­tiv și există un caracter uman de­se­nat în linii subtile în jurul perso­na­jelor, devenind net mai credibili în fața exemplului de familie per­fec­­tă de mai sus. De departe, începi să crezi că producătorii au pus un pariu că pot să identifice toate conflictele între generații care pot surveni într-o familie, generație cu ge­ne­rație, de la primele probleme de adap­tare la grădiniță, pînă la aventurile amoroase ale bunicului.

>Alexandra PANAETE