De ce tace Petru

Să presupunem că Petru, su­por­ter excentric al echipei naționale a Româ­ni­ei, e singurul venit în cimiti­rul Bellu care chiar nu-l place pe A­dri­an Pă­u­nes­cu. Cel puțin așa pare: e lipit de mor­mîn­tul lui Eminescu, stă înfofolit în fularul lui cu tricolor, îi dă jos de pe lespedea „marelui poet” pe toți în­drăz­ne­ții care se cațără să va­dă mai bine cum îl coboară, ceva mai încolo, pe Păunescu în groapă.

Apoi, tot turuie de cîteva ore bune că e o blasfemie să faci comparație între „bar­dul de la Bîrca” și „geniul po­e­zi­ei”, deși mai mulți par că deja nu-l mai suportă. Ba unul chiar e gata-ga­ta să-l pocnească după cum tot își în­cleș­tează pumnii. Și, în plus, Petru e înarmat și cu un fluier pe care îl tot duce la buze cînd preoții cîntă lîngă mormîntul lui Păunescu și te aștepți ca la o simplă fluierătură ostentativă să dezlănțuie haosul printre simpatizanții poetului.

Și totuși, dacă chiar s-a dat în fapt ca un opozant veritabil venit să-l con­teste pe Adrian Păunescu chiar în zi­ua înmormîntării lui, de ce tace acum Petru? De ce nu fluieră de fapt? De ce cînd i s-a spus „hai, dă-i praf de mers” chiar era pe punctul să plece? Pentru că azi, la Bellu, nu prea e loc de opoziție. Nici de scos povești vechi cu scrisori de omagiu trimise lui Cea­ușescu. Nici de amintit de ode în ver­suri puse, cărămidă cu cărămidă, vers cu vers, la soclul regimului îngropat acum 20 de ani. Azi la Bellu ideea „des­pre morți numai de bine” aproa­pe că poate să fie atinsă cu mîna, atît pare de reală. A fost coborîtă de pe mi­cul ecran direct în stradă și apoi plimbată, de la ore matinale, printre cruci. Aici, printre crucile de la Bellu se plimbă un subiect de studiu socio­logic. Aici se vede cel mai bine cum vocea puternică a lui Păunescu li s-a înfiripat multora în minte, fără a le da drept la replică.

Vocea aia care țintuia în scaun cu „Domnule, dumneata ești un bou”, urlat celor care „îndrăzneau” să cea­ră socoteală pentru un trecut mult prea tulbure ca să fie ignorat de prezent. De asta Petru – chiar dacă mulți spun că „nebun”, „în stare de orice” – nu zice nimic. De asta nu mai propo­vă­du­iește ce propovăduia cu cîteva mi­nute în urmă cînd zicea: „Domle, «Repetabila povară» e o poezie ge­ni­ală. Dar ăsta e destinul poporului ro­mân, ca versurile geniale să fie fă­cu­te de caractere infecte”. Acuma Petru tace. Poate doar se întreabă de ce azi, la Bellu, nici măcar oamenii cu mintea rătăcită nu mai au glas să spu­nă ce le trece de fapt multora prin cap.

Andrei UDIȘTEANU