Ceaușescu, după rîsete

Sala Palatului e colorată într-un galben murdar, dar împrăștie totuși o oarecare senzație de confort. Am fost acolo joi seară, să văd ce se mai poate zice despre Ceau­șes­cu, după explozia de dezvăluiri și reconstitu­iri din decembrie 2009, cînd s-au îm­pli­nit 20 de ani de la Revoluție.

Înțelesesem că regizorul Andrei Ujică a lipit – într-un documentar atipic, lipsit de comentarii – ima­gi­ni nemaivăzute, cu un dictator u­man, bîlbîit, nătîng, neștiutor, îm­blîn­zit. De exemplu, Ceaușescu joacă volei și nu poate să ridice mingea pes­te fileu, deși are parte doar de mingi ușoare. Ceaușescu se plimbă cu trăsura Reginei Angliei și pe fun­dal se vede la un moment dat o re­cla­­mă pentru „Deep Throat”, filmul porno care a pus bazele unei industrii. Ceaușescu pare inert pe scaun, alături de omologul său nord-co­re­ean, în timp ce pe scenă o doamnă asiatică interpretează, într-o rom­â­nă impecabilă, un cîntec patriotic. Ceaușescu flutură mereu din mîna stîngă ciudat, cu o mișcare de sus în jos, pe asta chiar n-o văzusem. Ide­ea asta a unui prim-tovarăș bufon a fost o capcană bine întinsă. Și firele aces­teia au căzut la un moment dat pes­te sală, în întuneric.

Omul acesta nătîng și megaloman n-ar fi fost posibil fără românii care să-i deseneze numele din tru­puri, fără românii care să-l aplaude și să moară apoi de foame, într-o mu­țenie cumplită. Aplauzele care in­va­dau Sala Palatului la plenare su­nă dureros, zgîrîie memoria. Ujică a reușit să facă lumea să aplaude din nou în sala aceea oarecum conforta­bilă, colorată într-un galben murdar, ca într-un act colectiv de exorcizare.

Fusesem cu o zi în urmă la ma­re­le miting organizat de sindicate și de opoziție. Fețe pămîntii, ochi tulburi și înfundați în orbite, cizme, hai­ne roase. Oamenii care asigură se­va oricărei dictaturi respectabile erau complet derutați, se vedea asta în zîm­betele lor tîmpe. Nici cele mai ațîțătoare slogane împotriva puterii nu se lipeau de ei, dar oamenii își fă­cuseră datoria și erau acolo, în stra­dă, așa cum le-o ceruse primarul sau sindicatul. E înspăimîntător că în a­cești 20 de ani, absolut toate re­gi­mu­rile politice au reușit să-i men­ți­nă pe acești români în starea asta vîscoasă. Treceam printre pîlcurile lor pl­ouate și vedeam – ca într-un SF oarecare – trupuri vegetale, în care stau înfipte tuburi. Periodic, tru­pu­ri­le astea umflă cu sînge carcasa vreunui monstru.

Toți domnii aceia la cravată, ca­re se adunaseră în Parlament să vo­teze sau nu o moțiune oarecare, au avut la un moment dat nevoie de sîn­gele acelei mulțimi nearticulate. La 20 de ani de la căderea comunismu­lui, acest mecanism primitiv pare în perfectă stare de funcționare: Sala Palatului poate răsuna oricînd de ve­chile aplauze, în ritmul în care se hrănește o creatură politică oarecare.

Vlad ODOBESCU