Cum s-a sal­vat Vasilică

„Niciodată să nu crezi în vise / O să și se pară că ai doar uși în­chi­se / Sunt doar superstiții, dă-le la o par­­te / Lasă sufletul să te co­man­de”, zi­ce Mister Juve din telefo­nul lui Va­­­silică, în timp ce urcăm Sub­car­­pa­ții Vîlcii. Sîntem doar noi trei – ok, plus Denisa și Babi Mi­nune, ca­re vor interveni în song acușica – în­tr-o livadă aplecată de al­titudine și urcăm, fiecare cu treaba lui.

Va­si­li­că are grijă să dea so­no­rul la ma­ximum și să verifice pentru a o su­ta oa­ră dacă a cîștigat cele cinci mi­li­oa­­ne de euro prin sms – „mai îmi tre­bu­ie doi euro pentru mesaju’ ăs­ta și mă a­nunță. Așa a cîștigat un pri­e­­ten de-al meu, care are vacile mai sus” – De­ni­­sa se plimbă nestin­ghe­rit și me­­lan­co­lic pe o plajă, în­tr-un costum de la­tex, așa cum se fa­ce re­mar­­cată în vi­deoclipul rulat de mai mul­­te ori pe zi, Juve și Babi dau din mîini ca­re mai de care, iar eu fac po­­ze. Și tot eu sînt intrusul în acest pe­­i­saj.

Vasilică urcă muntele zilnic cu prietenii lui, apoi ajunge la fermă și are grijă de cai și de vaci. De la 11 ani muncește pe aiurea pe la oa­meni, vîrsta de 14 ani l-a prins la su­te de kilometri de casă, în ju­de­țul Vîl­cea. Cu școala a terminat-o de­mult cînd, se pare, l-a pocnit cu ca­ta­lo­gul în cap pe un profesor pen­tru că i-a pus pe nedrept nota 2 la purtare. A fost momentul cînd Vasilică a re­a­lizat că trebuie să își facă dreptate singur. Cu pumnii, cu picioarele, nu contea­ză, important e să îți placă să dai.

„Îmi place să mă bat. Aseară i-am dat-o lu’ unu de-a intrat cu capul în gard”. „OOO, eu nu cred în vise / OOO, eu nu cred în vise / Eu cred doar în tine / Că mă iu­bești pe mine”, se aude Denisa împăciu­itor. Dă-i cu muzică și conversație și uite că am ajuns la vaci. Sau ele la noi, pentru că au coborît nepermis și s-au răsfirat pe pămînturile oa­men­ilor. Nu-i nimic, rezolvă Vasi­li­că. Care se abate asupra lor cu o u­ră nefirească, izvorîtă parcă din stî­n­ca muntelui și cu șuvoiul ăsta de mag­mă fierbinte le aplică picioare în uger, pumni în burtă și în cap, le împinge cu puteri supranaturale, ră­c­nind din rărunchi.

Bietele vaci se încolonează mu­­gind, supuse de un puști slab cu i­riși clocotitori de mînie. Cînd a­jun­gem sus la fermă, caii încep să ne­che­ze fornăit, a pericol, de parcă dau lupii iarna și Vasilică nu îi mîn­gî­ie, ci îi impinge. „Trebuie să fii blînd cu ei”, zic. „Nu trebuie să fii blînd cu nimeni”, zice scăpărînd scîntei. Ne aprindem o țigară în liniște. „De ce ai venit tu tocmai aici?”. Și apoi Vasilică dă un răspuns care o în­chi­de și pe Denisa și pe Juve, cu ca­­­re îl ridică de jos pe ăla de l-a dat cu capul de gard. Zice: „Pentru că la noi nu sînt pîrtii de derdeluș iar­na.”

Roxana LUPU