Europa de Est, după Kaczynski

Dintr-un anumit punct de vedere, dispariția lui Lech Kaczynski ar putea fi mai importantă pentru Europa decît pentru Polonia. Mai ales pentru Europa de Est – acel spațiu în care preocuparea față de evoluția Rusiei în ultimul deceniu a fost una dintre coordonatele importante ale politicii externe.

Astfel de state de la frontiera răsăriteană a Uniunii Europene și a NATO (precum Polonia, România sau țările Baltice) resimțeau mai acut revirimentul Rusiei și eforturile Moscovei în vederea reconfigurării sferei sale de influență (ceea ce Rusia numește „vecinătatea apropiată”). în raport cu aceste acțiuni ale Rusiei – și cu evoluțiile din Ucraina, Georgia, Belarus etc. –, vocea lui Lech Kaczynski era una care conta, chiar și atunci (sau mai ales atunci) cînd fermitatea sa de esență conservatoare era deranjantă pentru unii dintre liderii actuali din UE.

Atît NATO cît și (majoritar) Uniunea Europeană par a fi ales: în relațiile cu state precum Rusia, China, state ale Asiei Centrale ș.a., Occidentul generic dă semnale că va favoriza mai curînd o abordare pragmatică (care aduce beneficii economice reciproce tuturor partenerilor) decît o abordare axată pe anumite valori (cum ar fi drepturile omului, pluripartidism politic, libertatea și independența presei etc.). În raport cu această orientare, Lech Kaczynski era mai curînd un eretic. Chiar și pe fondul serioasei erodări a popularității sale interne, fostul președinte polonez a rămas pînă la capăt egal și consecvent cu sine însuși: el nu și-a ascuns niciodată, în ultimii ani, simpatia pentru personaje precum fostul președinte ucrainian Iușcenko sau actualul președinte georgian Saakașvili – cei doi nefiind (ca să folosesc un eufemism) cei mai buni prieteni ai Moscovei. Din acest punct de vedere, dispariția sa nu numai că, teoretic, închide un capitol în istoria Poloniei, dar mai ales cred că deschide un capitol nou (vom vedea și cît de benefic) în relațiile dintre statele NATO/ UE și statele aflate în vecinătatea lor răsăriteană.

Acest lucru este foarte important pentru România și ar trebui să-l discutăm (și analizăm) mai mult și mai serios. Președintele actual al României (chiar dacă n-a avut o relație particulară cu președintele Poloniei – în sensul în care acesta o avea, de exemplu, cu Saakașvili) s-a arătat dispus să preia, ca pe o moștenire, unele dintre mizele externe ale politicii lui Kaczynski. Lucrul, în sine, ar fi de salutat. Rămîne însă de văzut dacă este posibil. Poate că discuția aici ar trebui să înceapă, de fapt.

Adrian CIOROIANU