Urmașii de pe Pandora

„Îmi fac bucle în seara asta și am să fiu Marylin Monroe în varianta brunet”, îmi șoptește cu sclipici în ochi și buze de un roșu crud, apetisant, Roxana. E nerăbdătoare să se transforme. A pierdut cîteva ceasuri bune aranjîndu-și firele rebele de păr negru ca tăciunele pe bigudiuri fierbinți. A ajutat-o și Cat Woman, femeia-vampir, Zîna fără Nume, nici ea nu a știut pînă la finalul serii ce a fost. De un singur lucru i-a păsat, să nu rămînă fără urmași.

În Sala Pașilor Pierduți și a iubirilor găsite, personajele de poveste, de război, de film și studenții amărîți, cu bani de o mască și niște dungi unduioase de-a lungul genelor, s-au strîns ca la paradă. În nebunia serii, costumele mai rafinate, dar și cele înspăimîntătoare, au făcut o promenadă de dragul blitzurilor si a oftaturilor, admirîndu-se reciproc, iscodindu-se cu jind, etalîndu-și partenerii mai țanțoși ca niciodată.

Bunuri pierdute

În timp ce majoritatea „mascaților” făcea timid primii pași de dans, eu urcam mai timorată ca niciodată scările Universității. Nu eram nimeni. Mi-am acoperit părul răzleț cu o pălărie neagră, iar pe ochi mi-am pus două roți care m-au asemuit legendarului Ozzy Osbourne. Pe lîngă asta, am mai avut și propriul meu paparazzi. Sărmanul, a devenit fotograful tuturor din primele minute și a fost mai întrebat decît Neytiri din controversatul „Avatar”. În jurul ei, „pămîntenii” s-au strîns ca la un borcan de miere, murmurînd în cor „Cum e acolo, pe Pandora? E la fel de frumos ca în film?”. Neytiri cea mică și albastră a reușit doar să schițeze un zîmbet și să ne privească de parcă noi am fi fost extratereștrii.

Profesoara sălbatică a alergat toată seara după Bunoc. Nu știu cine e, cum arată, din a cui imaginație, dar pesemne că era cineva foarte important și, bineînțeles, bun. Profesoara s-a mascat în „prietena lui”. Și-a strîns pletele cărămizii într-o coadă stufoasă, și-a înroșit buzele și chiar dacă negrul Horhe a învîrtit-o pe ritmuri tradiționale, dascălița înfocată nu s-a putut abține să nu arunce priviri disperate prin sală.

S-a mai liniștit abia afară, în aerul rece al serii, pe scările pe care ne mai rupem tocurile din cînd în cînd. Zîna fără nume a rămas cu aceeași grijă. „Și dacă nu pot face urmași, cine mă mai ia de nevastă? Eu aș muri de singurătate, mai bine îmi trag singură un glonte în cap”, a strigat ridicîndu-se ca o mîță călcată pe coadă de pe treapta de piatră. În spatele ei, doi arabi cu falduri negre de mătase în cap au zîmbit simultan. În țara lor, femeia-vampir nu ar căuta revolvere.

Lina VDOVÎI