Cum a învățat Ecaterina să tacă

Prima dată când a învățat Eca­te­ri­na să tacă nu avea mai mult de 11 ani. Poate că ar fi vorbit ea ceva mai mult, doar era copil și greu poți în­­­țe­le­ge la vîrsta aia lecția tăcerii. În­­să si­tuația era cu totul și cu totul ex­­­cep­țio­nală. Era anul 1916 și Ion, ta­­tăl Ecaterinei, țăran cu pămînt la cîmp, a fost luat din bătătură și dus la răz­boi. Primul Război Mondial nu l-a scu­tit pe Ion, tatăl a șapte co­pii și so­țul mamei lor, Anca, cum de fapt nu i-a prea scutit pe niciunul din­­tre oa­me­nii mici de la începutul unui se­col tulburat.

Așa a învățat Eca­­terina de mică să tacă, cam pe a­tunci cînd sol­dații treceau prin sat și opreau la poar­ta ei doar cît să in­tre și să ia ce apu­cau de prin curte. Din colțul de un­de observa tot haosul ăsta, a în­țe­les următoarele: „Ori­ci­­ne vine peste ti­ne, tu fă-te mic, să poți să trăiești”. O filosofie de viață ca­­­re a adus-o pes­te timp, plasînd-o prin­­tre su­pra­vie­țuitorii adevărați, ăia reali, ne­în­cu­nunați de glorie, de fap­­te de curaj.

Cînd cel de-al doilea război a ve­­nit din nou peste Ecaterina și ai săi, soțul ei, Ștefan, ca și tatăl, cu 30 de ani în urmă, a dispărut din viața ei și a celor șapte copii pe care-i aveau îm­preună tot timp de vreo doi ani. Ecaterina s-a făcut iar „mică”, n-a zis nimic nici cînd a plecat băr­ba­tul, nici cînd a venit peste ea în ca­­să un ofi­țer neamț, cu ordonanța lui, și a pre­luat controlul asupra gos­­­po­dă­ri­ei. „Alte femei, rămase tot sin­­gure, fu­geau de acasă. Dar unde să mă duc? Aveam copii, nu puteam să fug”, spune femeia.

Ofițerul stră­in o pu­nea să-i coasă nasturii la uni­for­­­mă, îi vorbea în limba lui, Eca­te­ri­­­na aproape leșina de teamă, cosea și tăcea. Într-o zi ofițerul și-a chemat or­­­donanța, a lătrat cîteva ordine, a ple­­cat și dus a fost. Ștefan a găsit-o, îm­­­preună cu copiii, într-o casă mai mult goală. Au refăcut totul, munca la cîmp a fost reluată. Povestea să­ră­ci­­ei a fost prelungită de comuniștii ca­­­re au golit ce se mai putea de prin gos­­podărie, la câțiva ani după răz­boi. I-au lăsat o singură găină și de la aia îi cereau ouă. Și cînd Ștefan a mu­­­rit, în același an cu Gheorghiu Dej, viața a mers totuși, într-un mod ca­­­re femeii i s-a părut ciudat, mai de­­­parte. Dacă ar fi să înglobezi viața bă­trî­­nei țărănci Ecaterina, din Vintilă Vo­dă, județul Buzău, e nevoie doar de două cuvinte, pe care le repetă a­proa­pe șoptit cînd nu amestecă ma­ri­­le momente istorice ale secolului XX: „Trăiam greu”.

Astăzi, Ecaterina are 106 ani și es­­te, potrivit datelor poliției, cea mai bătrînă persoană din România. Cio­­banul Tănase P. Tănase din Ste­­jaru, Tulcea, deținătorul „titlului” în urmă cu ceva vreme, a închis o­chii prin septembrie 2009, lăsînd loc Ecaterinei cît să glumească, un­de­­­va în apartamentul unuia dintre mul­­ții ei nepoți de la Buzău: „Nu mai e nimeni, mamă, numai eu mai sînt! Păi, cine a crezut că o să trăiesc atî­­ția ani. N-am fumat, n-am băut, n-am mîncat cărnăraie, că n-aveam. De unde să avem? Am postit. Am prins și rege, și războiul, și comuniș­tii, prin toți am trecut cu o vorbă bu­nă. Că tăcerea e ca mierea! Că noi tră­­­iam greu… Acuma e cel mai bi­ne. E pace în lume, e liberă lu­mea…”.

Andrei UDIȘTEANU