Criminal pe viață

Cuvîntul „om” te urmărește toată via­ța. E omenește să faci o greșeală, dar e inuman să greșești prea tare, așa cum interzic cele zece porunci. Gra­ni­ța e atît de fină și parcă atît de în­gro­­șată de oameni, că nici măcar filtrul personal nu mai are puterea de a-ți spune cînd să acuzi și cînd să ții pia­tra pe care voiai s-o arunci în bu­zu­­nar.

Deținuți din toată țara s-au urcat pe scenă și și-au jucat viața. Episoade du­reroase ale căror protagoniști au fost în trecut i-au solicitat din nou ca să ocupe locul principal. Re­muș­că­ri­le și le trăiesc la infinit, dar de data aceas­ta o fac de bunăvoie, să le dea ce­lor care își stăpînesc libertatea de a fi o lecție. „Vrem să fim înțeleși”, spu­ne un băiat din Penitenciarul Iași. În­țe­legerea însă e un dar mai de preț de­cît libertatea. O dobîndesc prin du­re­re doar cei care au văzut cum gratiile se așază ca o santinelă în fața cui­va drag.

Îl felicităm pe cel care a absolvit o facultate, de ce nu i-am pune mîna com­pătimitor pe umăr și celui care s-a lăsat de droguri? E o chestiune de în­țe­legere. „Anul trecut am fost la cam­pionatul mondial de fotbal pentru deținuți și toate ziarele au scris că dro­gații, criminalii și tîlharii joacă fot­bal. E important ce și cum zice pre­sa”, spunea unul dintre deținuții tru­pei de teatru din Penitenciarul Ti­mișoara. Nimic nu s-a schimbat de la Victor Petrini încoace. Părem că-i înțelegem, dar tot la omorît șo­bo­lani îi trimitem. Mai ales noi, oa­me­nii din presă credem că „un titlu vin­de mai bine” dacă unul dintre cu­vin­te este „criminal”. Drogații sînt niș­te drogați, nu trebuie să ne fie milă de ei, despre hoți știm că au o su­fe­rin­ță incurabilă, de unde și „cine fură azi un ou, mîine va fura un bou”, cri­mi­nalii sînt cei mai păcătoși pentru că numai Dumnezeu poate lua o via­ță. Doar Dumnezeu are și prerogati­ve de judecător și totuși n-am așteptat să fim distribuiți în rolul de Demiurg pen­tru a arăta cu degetul.

Alina Horeanu joacă și ea într-o pie­să. Mi-a fost frică de ea ca de propria-mi conștiință. Oare îi pare rău, re­gretă fata asta ceva? I-am vrea pe de­ținuți tăvălindu-se pe jos în fiecare zi de durere și remușcări, doar așa și-or spăla sufletul în fața noastră. Alina Ho­reanu nu a vrut să spună nimic, de­­cît pe scenă. Acolo a înviat și și-a dus la capăt rolul. Am văzut re­muș­ca­­re în ochii ei? Nu am vrut să văd ni­mic pentru că toți din jurul meu m-au învățat că un criminal asta e, pe via­ță.

Și tot pe viață, ce mai rămîne din el? Poate că rămîne „om”. Judecați voi.

Andreea ARCHIP