Omul de la Marginea lumii

Așa e Iliuță, răbdător. Aruncă zarurile cît colo și se așează mai bi­ne în scaunul cu rotile. Pe el nu-l mai sperie nici „învierea lui Hit­ler” iar oamenii s-au transformat din cîrtitori în prieteni. În ti­ne­re­țea lui era fundaș în echipa ju­de­țu­lui, voia să ajungă sus, acum în­să nimic nu îl împiedică să practi­ce sporturile minții. Joacă șah pro­­fesionist de ceva vreme și vine din Marginea, satul în care lo­cu­ieș­te, în Suceava, la Clubul spor­tiv de două ori pe săptămînă.

Aici pe­­trece ore în șir jucînd table la foc automat. A ajuns să fie cel mai bun din județ după doar două cam­­­­pionate însă victoriile nu-l bu­­­­cură atît cît îl bucură faptul că poa­­­­te să fie „spirt” în găsirea no­ro­­­­cului. Zarurile țin cu el. „Am că­­­­zut dintr-un copac la 21 de ani și am rămas paralizat de la brîu în jos. Mergeam cu băieții la tăiat lem­­­­ne și am alunecat de la șase me­­­­tri. De atunci m-am descurcat cum am putut, de angajat nu m-am putut angaja nicăieri așa că am lup­­­tat cu toate forțele să-mi fac o ca­­­să, o familie”, povestește băr­ba­tul. La 46 de ani are un băiat și o fa­­­tă, ambii studenți, ambii mîndri de el.

S-a prins de vise ca scaietul de lîna berbecului, așa spune el că a reușit să fie om între oameni. Ni­­meni nu-i zice nici dă-te mai în­­colo iar vecinii îl respectă chiar și atunci cînd iau bătaie la table. Costel vine cu el lunea și joia la Su­ceava, joacă împreună și tot îm­preună își deapănă amintirile și îm­plinirile.

Norocul s-a ascuns în linia vieții din palmă

Iliuță Crăciun nu este un om oa­recare. El este cel care nu stîr­neș­te milă deoarece are o voință de fier. Pe toate le face singur. Și-a adaptat mașina și conduce cu plă­cere pe orice drum din țară. El este singurul român pe care gro­pi­le din asfalt nu-l supără. Trece pes­te ele fericit că trăiește să le poa­tă simți. Pînă și casa a fost adap­tată: „Nu am scări nici în ca­să, nici prin curte. Am căi de acces ca să pot face orice la mine aca­să. Nu am vrut să fiu povara ni­mănui, nu am vrut ca nevasta să stea mereu cu mine, am vrut să fiu independent”, spune Iliuță îm­plinit.

Călătoriile cu mașina îl li­niș­tesc, de aceea face mereu excursii cu familia. Un singur năduf are și el. A fost la Cacica și n-a putut vi­zita salina deoarece erau 70 de scări și nici o rampă ori vre-un mij­loc pentru persoanele în sca­u­ne cu rotile. De atunci se duce nu­mai unde știe că poate intra cu pro­priile forțe. Se privește în pal­mă ca și cum și-ar ghici singur și spu­ne ca pentru prima dată: „Sînt un om norocos, am avut atunci o cum­pănă dar m-a ajutat familia, Dum­nezeu și am trecut-o. Am rea­lizat ce n-au realizat alții pe pi­cioa­rele lor”.

Paula SCÎNTEIANU