Noua normalitate în lumea lui Donald Trump

Venit la putere pe valul unei ne­mul­țu­miri a cetățenilor, catalizator și în același timp spe­cu­lant al furiei și neîncrederii lor în clasa po­li­tică existentă, al 45-lea președinte al SUA a re­ușit în ceva mai mult de un an de mandat me­­diocru la Casa Albă să arunce în aer toa­te re­gulile și să genereze o stare de continuă ne­liniște.

Li­niștea este de fapt ultimul lucru la ca­re se mai gîndesc cei ce ur­măresc îndeaproape fe­nomenul Donald Trump, și ca­re os­ci­lea­ză pro­babil un­de­­­va între depresi­e și o­roare. A­­vem puține mo­ti­ve de optimism.

Un bilanț obiectiv al rea­lizărilor nu a­run­că o lumină prea bună asupra unei ad­mi­nistrații ce a fost părăsită în doar 14 luni de piese importante și în care singura constantă a rămas haosul.

În domeniul economic, lucrurile sînt a­mes­tecate. Singura victorie legislativă ma­jo­ră, reformarea sistemului de taxe, este mo­des­tă și oferă avantaje în primul rînd cor­po­ra­ții­lor și americanilor foarte bogați. Economia se află într-o formă bună, la fel și bursa, în ciu­da căderilor de la începutul anului. Numărul op­timist de mare de locuri de muncă promis de Trump în campanie e însă departe de a se ma­terializa. Iar eliminarea multor obstacole le­gis­lative va mări cu siguranță profitul și li­ber­­tatea companiilor, dar cu ce costuri pentru me­diu și pentru drepturile angajaților, asta ră­mîne de văzut.

La capitolul sănătate, lucrurile stau ne­aș­teptat de rău. Problema pentru Trump și re­publicani nu mai este aceea că nu au reușit să elimine complet Obamacare, așa cum s-au lă­udat, ci că electoratul pare să se fi întors îm­po­triva dorinței lor de a reduce finanțarea pro­gramelor de asistență medicală, lucru care se va vedea la alegerile pentru Congres de a­nul acesta.

În politica externă, în afară de alienarea a­­liaților europeni și de tweet-urile jenante ale unui președinte care se laudă cu un buton nu­clear mare și dezvăluie afinități pentru „lu­mini” ale democrației mondiale precum Vla­dimir Putin și Recep Erdogan, nu mai ră­mî­ne foarte mult.

Eliminarea aproape totală a teritoriului ISIS în Siria și Irak era o misiune deja în­ce­pu­tă și cu final previzibil. Iar mutarea am­ba­sa­dei SUA în Israel la Ierusalim este o miș­ca­re care nu are cum să ajute procesul de pace și ca­re vine mai degrabă să satisfacă baza sa e­lectorală conservatoare radicală din SUA.

Aceasta e de fapt una dintre cheile ne­ce­sa­­re pentru înțelegerea primului an de mandat. Cu împingerea spre dreapta a sistemului ju­diciar prin nominalizarea de judecători con­servatori, cu retorica împotriva străinilor sau atacurile la adresa presei, Trump se a­dre­sea­ză bazei sale de alegători și încurajează un par­tizanat violent de pe urma căruia poate ca­pitaliza electoral.

Dar ce urmări poate avea, spre exemplu, susținerea fermă prezidențială pentru Roy Moore, un candidat senatorial acuzat de mo­lestarea sexuală a unor minore? Ce efect pot avea concedierea șefului FBI și atacurile re­pe­tate ale președintelui la adresa procurori­lor, în mijlocul unei anchete care amenință ad­mi­nistrația? Ce urmări poate avea reticența li­de­rului de la Casa Albă de a condamna ferm ex­tremismul și rasismul? Și la ce ne putem aș­tep­ta după efortul său constant de a goli cu­vintele de semnificație?

Președintele încearcă în fiecare zi să ne con­vingă că regulile, inclusiv cele nescrise ale democrației, nu mai există sau, în orice caz, nu mai există pentru el și aliații săi. Că ura față de stră­ini și față de ceilalți în general este per­mi­să și încurajată. Că minciuna este adevăr și a­devărul este minciună. De aceea, cel mai no­civ efect al primului său an de mandat nu ți­ne ne­­apărat de lipsa de realizări concrete, ci de fe­lul în care a înțeles să își exercite funcția.

Poate că următorul președinte al SUA nu va fi unul asemănător, ba dimpotrivă, unul ca­­re va încerca să repare lucrurile stricate. Dar Trump a deschis o ușă care nu mai poate fi u­șor închisă la loc. Președintele SUA nu este sin­gular. Trăim ani complicați, în care tre­bu­­ie să găsim rezolvări la temerile care ne bîn­tu­­ie, iar deocamdată, soluțiile găsite sînt cele gre­șite, fie că le numim Orban, Putin, Ka­czyn­ski sau Trump.

Data viitoare, cînd un tweet scandalos al președintelui SUA va ajunge să nu ne mai de­ranjeze, ar trebui să ne îngrijorăm. Cel mai rău lu­cru pe care lumea ar putea să îl facă acum es­­te să se obișnuiască cu noua „normalita­te”.

de Adrian COCHINO, jurnalist realitatea.net