Baletul atipic

Nu știu dacă toată lumea are prie­­tenul ăla ca­re rîde la pozele al­tora, dar are actualizate toa­te se­tă­rile de paranoic și-ale lui nu apar ni­­că­ieri niciodată. Sau prietenul ăla ca­re încearcă me­reu să ne facă să rî­dă, spunînd mereu aceleași și-ace­leași glume la care-am obosit să mai reac­țio­năm, da’ pe care ne bu­cu­răm mult că le știm cînd ni le spune alt­cineva nou. Eu știu că-i am și mai știu și că-i judec silențios deși am toa­te se­tă­ri­le activate și mai spun, u­neori, și bancuri cu e­le­fanți, ve­ve­ri­țe sau alte animăluțe sau legume ca­re vor să fie amuzante.

Asta nu-i decît unul dintre cer­curile concentrice dintr-o mare sfe­ră so­cială. Toate se-nvîrt atît de mult că-ncepi să crezi că dansezi, cînd tu, de fapt, amețești și-ncepi să uiți că înainte să vezi și să te preocupi de orice-ar fa­ce altcineva, e bine să-ți vezi cu atenție de tot ce faci tu. Cînd vezi că dead­line-ul se apropie, uiți să te grăbești să scrii textul și te gîndești, mai cu­rînd, la cîte texte o fi primit Beatrice pentru pagina șase. Cînd citești ziarul, î­na­inte de ședință, spui că textul ăsta l-ai citit o dată duminică și, argumentul suprem e că ori­cum nimeni nu l-ar mai citi a doua oară.

Singura salvare care ne rămîne ar fi implantarea vreunui mecanism care să ne amintească, printr-o serie de șocuri mărunte, cînd ar trebui să-n-cetăm observarea continuă și să ne concentrăm cu totul asupra noastră. Și n-ar fi un lucru rău, poate, dacă omenirea s-ar trezi dintr-o dată dansînd pe ritmul unei melodii străine, dar perfect conștientă de toate lucrurile pe care le mai are de făcut. Am fi cu toții parte dintr-o balerină atipică, fru­moasă, care dintr-o dată a început să cînte perfect versurile dintr-o veche piesă rap și, probabil, abia atunci am plăti bilete să ne vedem în oglindă.