Un share pentru slujba de duminică

Cu o înclinaţie pentru științele exacte, Adrian Duțuca fost încurajat de către părinţii săi să dea la medicină, iar atlasele de anatomie i-au înlocuit atunci Biblia din care astăzi împarte din învățăturile sucevenilor care calcă pragul Bisericii „Sfîntul Dumitru”. Deşi în sufletul său ştia exact ce voia să se facă, a cochetat cu meseria lăsată moştenire de către tatăl său, aceea de bancher, dar şi-a dat seama repede că nu acesta este lucrul pe care şi-l doreşte, iar atunci cînd a îmbrăcat sutana de preot nu a mai vrut să o dea jos nici în ruptul capului. A devenit tot doctor, cum au vrut părinții lui. Doctor de suflete.

„Tatăl meu şi acum îmi a­min­teş­te de ziua în care i-am zis că vreau să mă fac preot, iniţial nu a fost de acord. A vrut să mă fac doctor şi îi plăcea să merg pe ideea asta. I-am zis că vreau să mă fac doctor de su­flete şi atunci l-am convins să mă lase”, îşi aminteşte Adrian Duţuc. Che­marea pentru preoţie a avut-o încă în adolescenţă, cînd şi-a cu­nos­cut un unchi care era seminarist, iar faptul că-l vedea mereu rugîndu-se şi fiind foarte bun cu cei din jurul său, l-a făcut şi pe el să vrea să fie la fel. „Vedeam practic ideea creştină şi l-am luat drept exemplu, așa că am dat la seminar.” Cînd era în al doilea an la Facultatea de Te­o­logie s-a înscris şi la Academia de Studii Economice din Bucureşti (ASE), iar jonglarea dintre cele do­uă facultăţi a reprezentat pentru el un joc de du-te-vino continuu în­tre cursurile religioase şi cele de economie. „Prima sesiune a fost cri­minală. Am avut atunci 19 examene şi am picat doar unul. Era ziua şi examenul şi am avut restanţă la Mi­croeconomie”. Îmi povesteşte a­mu­zat că şi-a intrat destul de repede în ritm, iar după cîteva zile era cli­ent fidel al bibliotecii.

Şi-a propus să urmeze şi calea ta­tălui său care era bancher, iar du­pă ce a terminat ASE-ul a avut o fir­mă de consultanţă împreună cu a­cesta ca, mai apoi, să lucreze în ban­că. Spune că latura economică nu i-a adus nicio bucurie, şi nu ar da pe nimic sutana, căci preoţia este singurul lucru care îl mulţumeşte sufleteşte şi nu se vede nici în ruptul capului făcînd altceva.

O familie de preoți

Din cauza faptului că era prea tînăr, în primul an de preoţie la Bi­serica „Sfîntul Dumitru” din Su­cea­va s-a confruntat cu o oarecare ne­în­credere din partea enoriaşilor. Cre­de, însă, că e un lucru normal în rîndul preoţilor novici. „Oamenii văd în preoţi nişte părinţi spirituali şi de obicei sînt obişnuiţi cu un singur «tată». Cînd mai vine încă u­nul, aceştia sînt confuzi şi fiecare pă­rin­te se confruntă cu sentimentul de ne­familiaritate, dar încet, încet ca­pă­tă încredere. Acesta este şi elementul sacru şi vezi că Dumnezeu lu­crează”, povestește părintele Adrian.
Anul acesta împlineşte şapte ani de căsătorie cu Maria, provenită şi ea dintr-o familie de preoţi, şi îmi spune că îşi doreşte foarte mult ca cei doi copii ai săi să aleagă orice meserie care le va aduce la sfîrşitul zilei împlinire sufletească. Așa a a­les și el. Îi place să se considere u­nul dintre preoţii care fac parte din noua generaţie, „deschişi la min­te”, dar îl nemulţumeşte că modernizarea, care a venit odată cu noua tehnologie, a început să se reflecte din ce în ce mai mult în biserică şi în slujbele pe care acesta le ţine zilnic.

Îmi po­ves­teşte cum tinerii vin şi stau pe telefoane sau nu sînt atenţi şi este de­zamăgit de faptul că ziua de du­minică nu mai este dedicată re­la­xării şi comunicării mai profunde cu Dumnezeu, ci a devenit doar o zi liberă, obişnuită din cursul să­p­tă­mînii.

„Este o grabă a omului căruia deja i-a intrat în reflex şi se gră­beş­te de multe ori fără să aibă un mo­tiv. Acum nu poți ține o predică ca­re să dureze mai mult de zece mi­nute.” Părintele crede că acest lu­cru este şi din cauza televizorului care impune pauză la fiecare emisiune sau film care rulează, iar a­cest lucru, inconştient, se vede chiar și în comportamentul celor mai bătrîni dintre ei. Îmi po­ves­teşte cum tinerii vin şi stau pe telefoane sau nu sînt atenţi şi este de­zamăgit de faptul că ziua de du­minică nu mai este dedicată re­la­xării şi comunicării mai profunde cu Dumnezeu, ci a devenit doar o zi liberă, obişnuită din cursul să­p­tă­mînii.

Sfaturi direct de pe Facebook

Cînd vine vorba despre re­ţe­le­le de socializare, părintele crede că sînt foarte utile pentru a face vizi­bile anumite învăţături ale bise­ri­cii, dar există și riscul ca, prin a­ces­tea, masele de oameni să fie mai ușor de manipulat. Afirmă, cu tă­rie, că este foarte activ pe Facebook şi nu vede alt mijloc mai bun de pro­pagare a informaţiilor atît de ra­pid. Share-uieşte zilnic articole, po­ze, filmuleţe şi îmi povesteşte cum oa­menii care îl contactează zilnic, îi cer sfaturi şi îl întreabă zilnic anumite lucruri despre sluj­be sau învăţături din cărţile religioa­se. „Atunci cînd dai share, in­for­ma­ţia merge exact la cei care re­zo­nea­ză cu tine.”

Nu consideră că biserica se pro­movează pe Internet, ci doar că s-a adaptat cerinţelor vremii. Pre­zența ei în mediul virtual este o consecinţă a modernizării so­cie­tă­ţii, iar oamenii pot să afle mai mul­te despre o parohie sau învăţăturile unui preot doar direct din inte­rio­rul propriei locuinţe. A­cest mod de a interacţiona oamenii cu biserica a atras şi reacţii negative din partea internauţilor, iar pă­rintele îmi spu­ne că-i sînt cunoscute imaginile în ca­re lăcaşurile de cult sînt aspru ju­decate pentru că numărul lor este mai mare față de cel al spitalelor sau al școlilor. In­formaţiile care ara­tă că preoţii au averi inestimabile de pe urma e­noriaşilor îl întris­tea­ză şi crede că vin dintr-o gîndire ve­che de cîteva sute de ani, cînd biserici­le şi bo­ie­rii deţineau pămînturi. Aceas­tă gîn­dire s-a transmis pînă în ziua de astăzi cu diferenţa că se arată cu degetul doar către un singur vinovat. „Eu cînd am venit în primul an la parohie aveam doar şapte mi­lioane salariu”, zice părintele și-mi spune c-au fost și cazuri în care preoții au furat – „ca-n orice pă­du­re, cu uscăturile ei”.

Îmi spune însă că a întîlnit oa­meni cu o judecată greşită faţă de biserică, dar „ca părinte du­hov­ni­cesc” rolul său este de a-i înţelege, de a le explica şi de a menţine stabilitatea.Rolul Bisericii, în viziunea pă­rin­telui, este să facă poduri, nu zi­duri – şi să păstreze „fiinţa neamului”, iar atîta timp cît încă va exis­ta credinţă şi bisericile vor a­vea oa­meni, acest rol se va păstra și „va dăi­nui pînă la sfîrşitul lu­mii”.