Consolarea tristă a nopților din Skye

Pe măsură ce te apropii de Skye, lași din entuziasm și-ncepi să te gîn­dești cu groază că nu ți-ai făcut rezer­vare și că s-ar putea să rămîi pe lîngă. E vineri seara și aici se ține un „Greek Party”. Mintal, deja te și închipui stînd prin preajmă, zgri­bu­lit de frig și cu urechile lipite de ușa de sticlă. Alungi imaginea su­pă­rătoare cu mîinile-ți fictive și intri. Simți cum fîșii de căldură ți se su­dea­ză de piele și încropești automat un zîmbet. Îi dai geaca tipului cu ume­ra­șe și, în timp ce urci cele cîteva trep­te, te-apuci să fredonezi „I need a do­llar dollar, a dollar is what I need”, odată cu Aloe Black.

Cînd să ajungi în ceea ce ai fi crezut că e miezul petrecerii, balo­na­șul cu entuziasm se dezumflă su­bit. E puțin peste miezul nopții, iar înăuntru sînt cel mult zece oameni, asta dacă-i pui la socoteală și pe barmani. E o priveliște tristă, mai ales dacă ai venit aici să găsești companie, iar de distrat, nici că mai încape vorba. În orice caz, dacă pînă acum n-ai apucat să studiezi designul interior al niciunui club și-aveai o curiozitate nestăvilită să faci așa ceva, numai că-ți era imposibil din cauza oamenilor, seara asta era șansa ta.

Îți iei un suc și te gîndești să te așezi undeva, oriunde. Ai de ales între: niște canapele albe și triste, un locșor pe-undeva, pe sus, și alte canapele triste – de data asta maro­nii. Cîntărești bine opțiunile, ajun­gînd la concluzia că, în caz de aglo­merație, cele maronii sînt mai aproa­pe de ieșire. În plus, nu se vede nici rău. Te duci, te faci comod și-ți um­pli gura cu Fanta, măcar acum cînd nu te vede nimeni. Te agăți cu pri­vi­rea de balustrada argintie și urmă­rești pentru cîteva clipe mișcările anemice ale unui grup restrîns de fete. Te plictisești repede, așa că schim­bi unghiul: jos, pe suprafața podelei, plutește sfîrșit cuvîntul „skye” pe care îl vezi cînd portocaliu, cînd verde, cînd alb. Undeva la stînga, într-un colț ferit de lumi­nă, patru oameni stau lipiți unii de alții și fiecare are un telefon în mînă. Timeline-ul Facebook-ului li se re­flec­tă pe fețe, iar un deget arătător stă suspendat în aer: „să-i dau like, să nu-i dau; îi dau”.

Muzica e o consolare tristă. Te gîndești la serile în care erai copil și cînd, rămas singur acasă, aprin­deai toate becurile din casă, deschideai televizorul pe un post de muzică și dădeai volumul la maximum, amă­gin­du-te în felul ăsta că nu ești singur. Te-aduni de pe canapea și-ți spui că mai bine pleci. Cu puțin noroc, ai putea improviza o petrecere mai veselă în cămin. Doar să-și aducă Alex laptopul; el e singurul care are manele în playlist. „Înghesuiala nu-i azi aici, e la moaște”- îi spune un bodyguard celuilalt, în timp ce din boxe răsună „It’s my birthday, It’s my birthday”, în mod repetat. Will. I. Am știe el ce spune.