Unde te-ai dus?

Telefonul zbîrnîie fără încetare de cîteva minute, însă ea nu vrea să ridice receptorul din furcă. Știe ce re­prezintă acel sunet și se teme că dacă va răspunde, gîndul i se va trans­forma în realitate. Dar, chiar și așa, e conștientă de faptul că nu e ceva ce poate controla: el a murit. În­trebarea inevitabilă ce i se perindă în minte este: „De ce el?”, dar nu este nimeni în măsură să formuleze un răspuns. Sau poate că e, însă asta ar însemna să apuce un drum fără ca­le de întoarcere. Așa cum a ales și el. Un gol imens ia locul stomacului, iar lacrimile își fac apariția, grăbite par­că să scape din ochii plini de amă­ră­ciune. „Sînt oameni și oameni, si­tua­ții și situații, dar tot nu pri­cep…de ce el?”, mai încearcă o da­tă să găsească justificarea la o in­te­ro­gație nemiloasă.

A mai auzit cazuri, a mai citit des­pre alții care s-au aflat în ace­lași punct în care se găsește și ea acum, dar niciodată nu și-a pus pro­blema vieții de după necaz. Într-un film pe care îl văzuse – împreună cu el – în urmă cu cîțiva ani, un perso­naj feminin, aflat într-o situație si­mi­lară cu a ei, reușește să creio­ne­ze o definiție a înmormîntării, defi­ni­ție pe care ea o aprobă, acum mai mult ca niciodată. Înmormîntarile nu sînt pentru cei morți, ci pentru cei vii, cei lăsați în urmă, care nu știu în­co­tro să meargă, fiind într-o stag­nare deplină.

Acum însă e liniște, telefonul nu mai vrea să îi dea vestea, deoarece a înțeles și el că, uneori, cuvintele sînt de prisos. Ea stă pe un scaun și se ui­tă pe geam la două vrăbiuțe ce par să se împrietenească. „Oh, bietele, nu știu ele, oare, că nimic nu e veș­nic?”, își șoptește sieși. Ar dori să îl sune, să îi spună și lui despre cele două pă­să­rele, dar el a murit…

de Ilinca STUMBEA