Condei ars cu frică

„Leonti, iar o arzi în metafore? Și în ce secol te crezi, blondo, de în­că scrii cu „î” din „i”?” Așa-mi sting flacăra din condei prietenii ăș­tia care nu înțeleg că mie-mi pla­ce să întorc cuvinte pe dos. Nu că i-aș băga mereu în seamă, dar un pic de oftică tot zace acolo-ntr-un colț de fiecare dată cînd aud o ches­tiuță din asta.

Acum trei ani îmi doream să ajung cîndva la „Cronica Cîr­co­ta­și­lor”. De ce? Simplu. Păi dacă a­jun­geam cu vreo bîlbă pe acolo în­semna că am reușit să lucrez în te­leviziune. Nici acum nu-mi dau sea­ma cum mi-aș fi dat eu ac­cen­tul meu moldovenesc pe-o oră de știri. Nu mi-a luat mult timp să rea­lizez că nu are nici măcar un fir de sens toată schema cu tele­vi­zo­rul, așa c-am vrut în anul al II-lea să fac practică la Radio Nord-Est. În­să și acolo erau deja prea mulți co­legi și-a trebuit să mă re­orien­tez. De CuzaNet mi-era frică ca de lup că auzisem eu de prin mai mul­te părți de cifra magică de una bu­cată știre pe zi. Așa că mi-am fă­cut o cruce mare, m-am făcut spă­și­tă și-am ocupat locul de lîngă geam în redacția Opiniei studențești. Puteam să jur că n-aș fi fost în sta­re să fac o propoziție mai cu schep­­­sis vreodată. Dar, încetișor, am bă­tă­torit tastatura de la laptop acolo timp de un an ca să înțeleg că ce ai visat nu e neapărat ceea ce vrei să faci pînă la capăt.

Cu cîteva răsărituri prinse în Casa de Cultură a Studenților mi-am înțeles menirea, dar ce n-am înțeles încă în totalitate e că mun­ca-i mai presus de orice, că timpul nu e niciodată de ajuns și că treaba cu „nu-mi pasă” nu mai func­țio­nea­ză în orice situație.

Într-un Iași bolnav, mărunt ca o monedă de-o mie am tresărit și-am înțeles că un oraș cu nărav poa­te să-ți descoase orice dorință.

de Iuliana LEONTI