Mahalaua

foto: „Mahala în București”, de ion Țuculescu

În mahala miroase a covrigi și „a produse calde și sănătoase”, cum anun­ță din geam un magazinaș. În ușa lui s-a proptit să se uite înciudat la oamenii de pe stradă proprie­ta­rul – semn de ospitalitate. Dacă ai cu­ra­jul totuși să-i înfrunți privirea și să ceri de­licatesa cu gaura mai mare decît fî­șia de aluat, ești barosan în mahala.

Aici sînt case maronii și atît de fru­moase, care abia își mai păstrează is­toria mîzgălită cu graffiti și îm­po­po­țonată cu cîte un termopan, așa, ca fi­ță. Străzile s-au îngustat, se simte de după perdele curiozitatea mahala­gi­ilor, a celor care nu sînt puși pe scan­dal, așa cum s-ar înțelege, ci doar lo­cuiesc în mahala. Dar nici un copil des­culț nu se avîntă pe uliță, deși te-ai aștepta. Din cînd în cînd cîte un te­le­fon deștept se îndreaptă cu fața că­tre o casă cu prispă. Uite și una cu tîm­plă­rie din lemn adus tocmai de la Si­na­ia! Strada Profesorilor e mică și cîrpită, nici o casă nu seamănă cu alta, de alt­fel. Să tragem vreo concluzie? N-avem vreme.

Și e liniște. Halal mahala! Păi un­de sunt lăutarii care scoteau lumea în stradă și șmecherii la bătut? Pe Gică Petrescu cu păhărelul la mese plim­bîn­du-se… Istoria are romanța ei. Se îmbracă în haine frumoase de fe­me­ie aleasă, cînd ea e doar o gos­po­di­nă cu gura mare. Istoria a fost am­ba­la­tă, i s-a pus fundiță, a dat domnitorilor să mănînce jăratec, haiducilor să lu­cre­ze în slujba binelui ca niște ar­han­gheli. Cîți am citit în cărți de istorie re­gulamentare despre violuri, pro­fa­nări sau sfinți cu un picior în iad?

Într-un tur turistic, la pas, prin Bu­curești, am aflat și că diavolul din sce­na Judecății de Apoi de la Patriarhie a fost făcut după chipul și ase­mă­na­rea lui Nae Ionescu, filosof, figură cen­tra­lă a vremii. Și asta pentru că patriarhul Miron Costin avea un cui îm­po­triva lui. De sus, de pe dealurile Bu­cureștiului, se scurgeau către ma­ha­lelele unde trecerea unui auto­ve­hi­cul însemna o săptămînă plină ochi cu bîrfă de cea mai bună calitate, po­li­ti­cile publice. Mahalagiii rămîneau în glod pînă la gît, săraci, cu cerșetorii și cu toate cântecele lor amare, îndulci­te de vinul bisericilor. Pentru că bi­se­ricile țineau în vreme cele mai la mo­dă hanuri, așezate strategic la in­tra­rea în orașe.

Și din înțelepciunea celor din ma­hala am extras maxime care de­fi­nesc umorul ce i-a făcut pe români mai tot timpul să treacă de regimuri, ale­geri, revoluții. „Bucură-te dacă te-a în­șe­lat soția. Că doar te-a trădat pe tine, n-a trădat patria. Bucură-te că ești om, nu bacilul Koch sau vreun limbric.” Bu­cură-te!

de Andreea ARCHIP, reporter TVR